smile, it’s free...and it's aright!

Fotografia am gasit-o pe facebook...și m-am lăsat convinsă să scriu, într-o scurtă pauză.

De ce să fim triști când uneori este atât de ușor parcă să ne veselim. Sau poate doar eu am trecut de faza aia în care toate corăbiile se scufundauu înainte de a porni în larg.

De cele mai multe ori visăm la complicat, dar simplul atât de la îndemănă este atât de confortabil.

Poate simplul este o șansă de întoarcere la starea de bine și atât. Fără vise, speranțe, dar și fără iluzii sau dezamăgiri.  Uneori  lucrurile trebuie luate așa cum sunt, fără dorință de schimbare, fără păreri de rău privind în urmă.

foto

Parcă simplul începe să devină burete, dar nu unul al uitării și nici unul al vremurilor trăite nu la timpul lor și cu câțiva ani după. Dar cine hotărâște când...e vremea lor?! În nici un caz cei din jur și nici noi. Viața, cum bine spune o bună prietenă, e plină de surprize ! Într-o săptămână se poate schimba din temelii, noi ne putem transforma în alții.

Mai ieri parcă ne vedeam în baston alături de nepoți pe canapelele cu perne multe când ne-am trezit într-o furtună care ne-a scos toți fulgii din perne și cheile din uși sau într-un ocean în care brațele nu mai puteau doar din deziluzia unui țărm care se încăpățâna să se arate.

Dar deodată...decorul se schimbă cu totul și apare liniștea , dar nu liniștea aceea soră cu frica, cu teroarea, cu singurătatea. O liniște în care parcă toate stau cuminți la locul lor, în care mâine este important să sune ceasul la timp, în care trecutul e doar un subiect de discuție echivalent cu starea vremii. Dar cel mai asurzitor element al liniștii e faptul că așteptarea pare că s-a terminat. Ce a fost a fost, și multe au fost chiar frumoase, ce va fi va fi. Nu mai există nici întrebări și nici căutari oarbe de răspunsuri convenabile.

Azi sunt doar zâmbete și mii de mici bucurii...și deocamdată e suficient. Între minus și plus infinit zero reprezintă echilibru. Poate eu am ajuns azi să o iau într-adevăr de la zero, până acum eram pe minus.

Vorbesc despre azi-ul în care suntem copii mari și avem voie să traversăm singuri, în care am scăpat de frica abandonului. Azi ne putem întoarce în timp doar pentru a mai gusta din nou ce nu am știut să trăim prima dată.

Deci ...smile, it’s free...therapy.

Țară-Țară vrem ostași!!!

De fapt...despre asta am vrut sa scriu

Cred  că am avut parte de o copilărie fericită de care îmi aduc aminte cu plăcere. De ea și de jocurile ei: jocuri de echipă în care învățam că pentru a câștiga e nevoie de sprijin reciproc. Sticluța cu otravă, Țarile, Castel și Zece pietre, Țară-Țară vrem ostași, Flori, fete și băieți sunt doar câteva de acest gen.

Deși nu am un copil, mă fac participant la sportul național de dat cu părerea și cred că cei mici de astăzi, în ciuda jucăriilor mai interesate, a inteligenței mult mai ascuțite, închiși în bule de protecție, pierd un start important în ceea ce privește dezvoltarea unor relații de colaborare și de prietenie.

Dar nici noi nu suntem mai prejos și din păcate oferim exemple din ce în ce mai proaste. Poate am doar eu o zi proastă. Mi se pare că am uitam să gândim în echipă, că ne pierdem pe rând valorile, că cei ca mine, neînzestrați cu o inteligență peste medie, dar muncitori și dornici de mai mult nu avem practic nici o șansă. Până și cei cu experiență sunt umiliți și puși în situații penibile pentru ... a-și asigura în continuare traiul de zi cu zi.

Ne lăsăm conduși de tot felul de personaje dubioase pentru că am uitat cum e să ai coloană vertebrală sau dacă o avem nu e bună decât pe post de material de rupt în două pentru cei care s-au născut să dea ordine. Cu ce drept își pot asuma unii puterea de decizie asupra unor nume pe niște liste?!

Ne transformăm zi de zi în emigranți...poate în altă parte e mai bine, pentru că la noi în țară respectul e doar o noțiune scrisă în DEX.

Am uitat uitat să ne strângem bine brațele între noi...să nu lăsăm unul din echipa adversă să rupă zidul. Echipa adversă se ridică dintre noi, ne schimbă din temelii...doar pentru că am fost găsiți pe niște baricade.

Nu sunt un om rezistent la schimbare, dar nici schimbarea din temelii nu cred că e tocmai cea mai bună soluție. Avem de învățat de la fiecare om în parte, premiul pentru cel mai deștept sau atotștiutor om nu a fost încă inventat...

Dacă noi suntem părți ale unei astfel de societăți, cum vor fi copii noștri?! Cei care nu se joacă niciodată nesupravegheați?

Ne întoarcem în timp și uităm ce înseamnă prietenia și colegialitatea, ne învățăm să fim pe cont propriu, părți ale unor așa-zise echipe în care doar o singură părere este importantă. 

- Țară, țară, vrem ostași!

- Pe cine?!

  Pe cei mici, neimportanți...

  Pe cei mari, importanți...

  Pe toți...

  Doar noi suntem buni...astăzi!

FOTO

ZBOR

Totuși cei care au scris frumoase povești de dragoste au știu despre ce vorbesc...

Inutil ne mințim că merge și așa, că pofta vine mâncând, că obișnuința e suficientă...o viață. Ne putem amăgi un an, șapte, o viață că putem prinde din mers. Ne plafonăm din teamă și din lipsă de curaj .

Avioane nezburătoare, gânduri care nu au echivalent în viața de zi cu zi...cu toții avem un vis.

Cu toate astea există exemple la fiecare pas. Oameni pe care îi știm de mult, cu bune cu rele și care astăzi ne par compleți, azi când se împart la doi. Oare cum au putut trăi așa, cu handicap?!

Așa devenim conștienți de lipsurile noastre, de neputința de a fi la rândul nostru compleți. Poate am fost și noi cândva.Poate nu am fost, dar undeva acolo, în cel mai îndepărtat colț al rațiunii știm că lipsește piesa esențială.

Cred că, deși nu are un nume clar sau nu durează o viață, există un sentiment care ne face să devenim un tot, noi cu noi înșine. Chimie, scânteie sau un deja-vu, indiferent de nume, ne face să acționăm și să devenim mândri de așteptarea care în sfârșit a meritat să o lăsăm să ne dea un gust amar fiecărei zile luate în parte, fiecărei clipe de o împlinire închipuită.

De dragul celor întregi de lângă noi, pe care ar trebui să îi ridicăm la rand de model, de mila celor întregiți cu fărmâne închipuite furate dintr-un celălalt, ar trebui să învățăm să ne acceptăm așteptarea ca handicap, să sperăm la leacul miraculos...chiar și o viață. Să transformăm așteptarea în căutare dar să nu bifăm ,,am găsit,, din frica , din dorința de reintra în răndul lumii, de a mulțumi așteptările altora.

Aripile pot crește și putem zbura cu toții, chiar și noi cei care nu mai avem astăzi picioare...eu tocmai i-am admirat pe unii.

Și, cu toții putem zbura de mai multe ori.

FOTO

Rehab

de ascultat...

Nu am mai scris de mult. Din două motive: am fost plecată ,,în afara localității„ și am primit niște feedback-uri, scriu bine dar sunt extrem de tristă. Așa că am ales să aștept să am timp și să nu mai scriu trist.

Dar nu sunt tristă și altfel nu pot să scriu. Amuzamentul mi-l păstrez pentru rutina de zi cu zi și sufletul din palmă nu știu cum să-l ascund. Dar de dimineață am dat peste o postare cu cântec...ce-mi place enorm ,,we only said good bye with words„ și așa am ajuns să scriu despre reabilitare forțată.

Nu sunt tristă, nici fericită, nici deprimată. Sunt eu așa cum m-a caracterizat cel mai bine cineva: tâmpită până la capăt. Îmi jur că nu mai plec fără măști după mine, dar le uit mereu în mașină. La urma urmei mi-a fost prezis că ușile mi se vor deschide doar datorită deschiderii mele. Nu sunt de o inteligență rară, nu sunt nemaipomenită sunt doar eu și așa știu să merg înainte.

Oameni și locuri noi, situații în care nu m-aș fi văzut niciodată...toate șanse de a fi altfel , de a mă prezenta cu echipament de protecție. Dar e incomod și mie îmi place să mă mișc în voie, să merg cu sufletul la vedere. Să îl fărâm și să îl strâng în mii de cutii de frica ruperii lui în și mai multe mii.

Dar puzzle-ul mă pasionează și de fiecare dată reușesc să îl reconstruiesc. Dacă ar fi intact cu ce mi-aș umple prețiosul timp?! Am mai spus-o: am învățat să nu mă învăț minte. De curând m-am întâlnit cu două personaje care seamănă mult cu alte două personaje responsabile cu fragmentarea puzzle-lui și reconstruirea lui. E foarte probabil ca imaginația să se joace cu simboluri, căci încă nu am pus toate piesele cap la cap. Am înțeles măcar ce vreau, ce am căutat fără să știu. Ce am avut și am pierdut de dragul căutării.

Jucat încă o dată jocul acela din care am reușit să ies...ciufulită ar trebui să fie destul de plictisitor. Uite că nu e și-mi place. Deci...nu m-am schimbat prea mult. Bine, recunosc, am casca la mine, dar o port peste cap, sufletul despre cam mi se tot spune că nu ar trebui arătat lumii tot dezgolit umblă. Un neascultător!

Deci, nu sunt tristă, sunt doar tâmpită...în continuare. No, no, no...

FOTO

Pe locuri, fiți gata…6-6!!!

Cine a spus ca joaca se termină în același timp cu copilăria?! Dorim, cât suntem mici, să creștem mari...să ne jucăm cu adevărat: de-a mama și de-a tata.

O dată înarmați cu înțelepciunea maturității luăm în serios totul și cică uităm joaca și învătăm lucruri noi, mascate...în joc: ascunsa după degete, adevăr nu, provocare după provocare, sticluța cu parfum năucitor, dansul în pereche. Mai mult, ne aventurăm și spre jocurile create pentru adulți, cele de noroc.

Ne luăm zarurile în mâini și începem : cel mai bun din trei...partide. Dar amestecăm tablele cu pokerul și blufăm: dorim să se termine cu remiză.

Ne costumăm în diverse personaje, ne punem ochelarii fumurii pe nas, să ascundem emoțiile inoportune, să nu părem învinși după prima linie și pornim jocul.

Notăm pe scări imaginare, chiar dacă după... 4 shaturi sau dimineața toți sunt mai frumoși și așteptăm momentul nostru, ghidați doar de speranța unei duble. Poate dacă vine...scoatem toate piesele din trei mutări, chiar dacă adversarul  imaginar e cu jumătate de tablă înaintea noastră.

Zarurile noastre nu au fost norocoase din prima, a doua...și tot așa. Dar noi suntem adulți și putem inventa și jokerii și așii. Să îi folosim la nesfârșit! În plus am trecut de mult de vârsta la care trebuia să scoatem buletinul din buzunar pentru a putea achiziționa diverse...

Ne facem de cap, ne supăram pe hazard, aruncăm pe masă cărțile și nu de multe ori ne spunem că ne lăsăm de vicii, oricare ar fi ele! Dar întotdeauna începem cu retragerea de la masa de joc, patima lui e prima de care ne lepădăm.

foto

Dacă ar trebui să-mi rezum în câteva cuvinte experiența mea, aș spune ca jocul m-a dus mereu tot mai departe , tot mai adânc în real. Și filosofia mea s-ar reduce la o singură dogma: Joaca-te!!! Mircea Eliade

Câteodată, aproape zilnic, mi-e frică

Ok, din când în când îmi pare rău. De ce? Pentru că mi-e frică din când în când. Am uitat să mă tem şi fix asta mă sperie…câteodată. Şi tot câteodată mi se face dor. 

Astăzi seamănă cu câteodată. Parcă încep să paralizez şi nu mai am în mine nimic altceva decât frică. Da, mi-e frică şi începe să îmi pară rău pentru curajul meu de a încerca. 

Dacă mi-ar fi fost numai bine nici nu cred că aş mai fi încercat vreo părere de rău. Dar, câteodată, des, nu prea îmi este bine şi de aceea îmi pare rău. Mă învârt în cerc, inclusiv cu vorbele.

Îmi pare rău că nu am soluţii…încă. De mâine vor veni şi soluţiile una câte una şi iar va trece timp mult până să îmi pară din nou rău…

Ok, am avut mult curaj . L-am confundat sau am redenumit nesăbuinţa cu el. Dar dacă nu l-aş fi avut?!

Aş fi sperat de multe ori că există şi altceva şi mi-aş fi spus cât de fericită ar trebuie să fiu…eu cu mine atât timp cât nu aş fi încercat.

Dar am încercat şi ştiu ce este şi după…încercare. Speranţele şi visele nu mi-au rămas la fel, de fapt nu au rămas deloc. S-au născut certitudini şi ochi în patru şi fire despicate în zece şi …câteodată o părere de rău născută din teamă.

Ok, nu mi-e tocmai bine, dar parcă nici rău din cale afară. Am pierdut multe: urechi care să asculte, păreri de care aş fi avut nevoie, false încurajări la un mai bine picător din cer.

Dar m-am găsit pe mine aşa cum nu aş fi sperat că pot fi. Cu soluţii dar şi cu putere de acceptare a nereuşitelor. Se înmulţesc şi se fac tot mai grele, dar mai ales ustură până în măduva oaselor. Dar mi-am promis că nu mai plâng de greu, de timpul care nu se mai întoarce. Mi-am promis că mă voi răsti la fiecare mâine: nu mi-e frică, chiar dacă îmi este.Îi spun pe numele mic, îl privesc în ochi şi scap din nou de câteodată.

De ce? 

Pentru că îmi pare rău doar din frică şi din laşitatea asta care mă îndeamnă să arunc vina asupra lui dacă nu…poate.

Nu ar fi fost nimic diferit, tot în mine sunt răspunsurile.Eu nu exitam cu totul înainte să învăţ să îmi pară rău. Acum exist, trăiesc. Chiar dacă astăzi greul îmi este prieten, am învăţat că e greşit să sper la un mâine uşor pentr că l-am cunoscut şi l-am învăţat: nu e cum îl vreau eu, cum mi-l desenez, este aşa cum vrea el. Eu sunt alta, mi-am lăsat aşteptările deoparte şi am plecat să îl întâlnesc şi să îl transform în ieri. Chiar dacă astăzi mă doare şi ieri-ul şi mi-e frică de mâine. Important e că nu sunt singură, mă am pe mine şi cred că este mare lucru că am reuşit să mă întâlnesc şi să învăţ să am răbdare căt mă descopăr uşor, uşor.

FOTO: http://whatsdavedoing.com

M-am mutat!

Cum am spus-o de atâtea și atâtea ori: sunt o leneșă incurabilă. Nu am chef să învăț, să mă strofoc...știu să lucrez doar cu dead-line-uri, cu cauze pierdute, cu oameni fără de speranță.


Mi-am spus că îmi voi face un blog...ca la carte, voi învăță grafică și ce frumusețe va ieși. De dragul formei va urca traficul. Și tot cu rușinile astea de wordpress-uri și blogspot-uri mă prezint.Mă reprezintă, la urma urmei: de multe ori idei bune, dar materiale proaste. Așa că în incercarea mea de a veni cu un blog wau,mă mut pe blogger, că mi-e mai ușor. Și parcă, deocamdată arată mai bine : )).

Hai că v-am distrat...cu mutatul acesta al meu! Off și mă jurasem că în viața asta nu mă mai mut, că nu mă mai țin nervii. Nu mă mai mut...de capul meu, cu Făt-Frumos și mâine, dar se lasă așteptat...ca blogul meu minunat!

PS: cine mai e atât de tare sau blondă ca mine?! User de wordpress și platformă de blogger

FOTO: http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/paris-hilton-din-nou-in-atentia-presei-ce-a-mai-facut-vedeta-de-aceasta-data.html

AM RĂMAS OAMENI, CHIAR DACĂ NE E GREU SĂ NE RECUNOAȘTEM

Câteodată am impresia că progresăm alert…doar tehnic. Uităm să relaționăm altfel decât on-line, suntem frumoși doar digital și ne exprimăm mai ușor tastând.

Mergem la concerte și ținem telefoanele din cele mai noi generații lipite de mâini, să nu cumva să pierdem vreun moment neimortalizat. Așa procedăm și la slujbe, petreceri sau tot felul de evenimente în care trebuie manifestată latura socială.

Preocupați de surprinderea unor clipe uităm să le trăim la timpul lor. Ne pregătim de călătorii, dar uităm să le savurăm clipă de clipă.

Uităm tot mai ușor cum miroase o mâncare bună, ce gust are un vin, o piele care nu-i a noastră. Și toate astea pentru că visăm pe rând la eternitatea unui moment.

Ok, rămânem cu o amintire frumoasă pe care o putem retrăi oricând ni se face dor. Dar din păcate nu dăm șansa clipei să fie trăită înainte de a fi transformată în aminitire.

Ne hrănim cu speranță într-un mâine mai bun și cu regretul unui ieri idilic și ne transformăm la rândul nostru în tehnologii, în roboți ce merg pe sârmă, în chek-in-uri diverse.

Poate doar în capete de mese când, din întâmplare, ajungem să ne privim ochi în ochi scăpăm de viciile tehnice și reușim să ne înțelegem fără prea multe vorbe. De aceea e minunat că încă mai avem în noi capacitatea de a ne descoperi unii pe alții și fără fețele afișate calculat la rubrica fotografie de profil.

Minunat e faptul că în ciuda tuturor acestor piedici create tocmai pentru a ne fi ușurat procesul de socializare reușim să ne descoperim puțin câte puțin exact așa cum suntem și cum nu vrem să ne descoperim: cu lacrimi, cu frici, cu bucurii, cu chicote, cu nasuri răcite, cu mâini reci și bluze călcate nu impecabil, umani.

PE CAP SĂ-MI PUNA PICHETUL DE COLȚAR ALB IAR ÎN PICIOARE CIORAPI ALBI SCURȚI

Da, suntem cu toții speciali…în felul nostru anume.

Dar astăzi scriu despre un om special, cu riscul de a mă încadra în rândul stereotipurilor. Astăzi, vreau să scriu despre un om cu adevărat special, genial și nemuritor: Maria Tănase.

Nu cred că îți trebuie o cultură muzicală solidă pentru a fi pătruns până dincolo de suflet de vocea sa. Până și eu, un afon desăvârșit pot citi dincolo de versurile cântecelor sale, mă pot opri o clipă să mă înclin în fața unui mare artist, a unei legende.

Poate destinul există cu adevărat , poate din când în când acesta decide că trebuie să lase muritorilor de rând un model care întrunește calități atât de rar întâlnite, mai ales împreună: talent, omenie, modestie, frumusețe și inteligență.

Oameni precum Brâncuși au mers pe jos mii de kilometri până la Paris pentru a-și împlini destinul. Noi ne lăsăm pradă grijilor și pasiunilor de zi cu zi și le lăsăm să ne doboare, dar oamenii care au apărut în lumea asta pentru a fi ridicați la rang de mit au reușit să rămână nemuritori prin destinul lor.

Da, mă copleșește talentul Mariei Tănase,dar cel mai mult mă copleșește modul în care aceasta a ales să părăsească lumea asta. Cred ca testamentul acesteia poate fi considerat o adevărată lecție despre viață și moarte, despre iubirea aceea care sigur există și dincolo de viețile trecătoare. Testamentul l-aș include în manualele de literatură română spre a fi analizat și învătat de la primul până la ultimul cuvânt.

Oamenii speciali, zeii societății contemporane trebuie nu omagiați ci însușiți, făcuți împreună cu operele lor, părți din noi. Trebuie furat din talentul lor și adăugat calităților noastre. Nu suntem atât de speciali, căci nu am fost aleși de atât de discutatul destin, dar suntem datori Mariei Tănase și altora ca ea, suntem datori nouă să adăugăm valoare vieților noastre.

 

Astăzi ar fi bine să ne bucurăm corpurile cu atingeri de mătase, să ne lăsăm picioarele libere de pantofi preț de câteva minunte, să ne închipuim că dormim pe perne umplute cu petale de trandafiri, să lăsăm în boxe doar sunetul unui cântec autentic și să iubim specialul din noi prin slăvirea  Mariei Tănase.

Și mâine să luăm ritualul de la capăt, să învățăm să fim și noi nemuritori măcar trei minute.

CUM ARATĂ UN EȘEC?

Ca două rânduri scrise într-un portal, ca patru ochi care nu au curaj să se privescă, ca o cerere de preschimbare ce conține informații nimicitoare, ca o bancă de lemn ce susține zilnic mii de emoții sau speranțe, după caz, ca un click prelungit pe o piesă cu versuri scrise parcă special pentru auzul urechilor noastre, ca o fugă grăbită spre un colț de la capătul unei parcări, ca o lacrimă pe care am jurat că n-o vărsăm…cu public, ca o ieșire din sală pe motiv de vorbă multă fără voie.

Un eșec arată ca mai sus, dar cel mai mult se simte. Un punct, așteptat, dorit din tot sufletul cândva, un punct anunțat, inevitabil se transformă într-o suferință grea pe care o prevedeam, dar de la care așteptam o intensitate mai redusă…a trecut atât timp.

O frică de revedere, o frică de nou, o frică de punct dau curaj…să terminăm povestea, să acceptăm că am greșit, să ne iertăm, dar nu în reciprocitate și să o luăm de la capăt.

Dar rândurile astea nu sunt scrise doar pentru consolare, sunt scrise și în semn de revoltă, căci eșecul de azi este o lecție pentru etichetanții de ieri. Scriu pentru aruncătorii de pietre care se pozează în tablouri idilice, dar care nu au avut curaj niciodată să bifeze un eșec…mai ales unul de șapte ani.

Există oameni care se așteaptă trei ani, trei luni și trei zile, care se așteaptă vieți și oameni care greșesc , își iau inima în dinți și încearcă marea cu degetul. Da, rămân în urmă răni adânci, care nu se vor vindeca probabil niciodată căci marea e sărată și doar gândul reatingerii ustură. Dar nu rămân speranțe că poate există și altceva, rămân, cu puțină bunăvoință și amintiri frumoase, nu doar cele ale unor holuri reci și ale unor fugi nesfârșite.

Da, am văzut eșecul, l-am asumat, dar am avut grijă să îl impart la doi, la trei, la patru. L-am privit în ochi și era cât pe ce să îl las să mă doboare, cu anii din urmă, cu clipele triste, cu cele de teroare, cu cele de fericire, cu cele de neputință, cu cele în care nu am vrut să îl recunosc. Dar rândurile acestea nu s-au scris singure…

Deci, până la piatră e un drum lung și eu, cu aceste rânduri, nu o voi lăsa să mă mai lovescă, nici pe mine, nici părțile adverse ale eșecului. La urma urmei am fost curajoși și am decis să facem cunoștință, de bună voie, cu punctul. Am lăsat rănile să apară, le-am tratat cum am putut și am luat-o oarecum de la capăt.

Și cum în lumea asta împărțirea se face la doi, nimeni nu are nici un drept de a pune mâna pe o piatră, nici măcar noi, cei care nu mai suntem doi.

Doar oamenii puternici și curajoși,  nenorocoși sau luptători prea puțin,  plafonați, nemultumiți cu un puțin, doar două jumătăți ale altor jumătăți, știute sau neștiute încă, știu cum arată și cum se simte un eșec…

WELL, DEAR, I DON’T GIVE A DAMN!

De mâine mă voi trezi devreme să am timp să îmi beau cafeaua în voie. De mâine atenția mea va cădea doar asupra lucrurilor importante. De mâine mă apuc de învățat…chiar și minte. De mâine nu mai caut acolo unde răspunsurile nu-mi sunt date. De mâine nu mai cred. De mâine…

Dar ce fac până mă întâlnesc cu atât de așteptatul Mâine? Pierd ziua de azi. Și o tot pierd de ceva vreme. Mobilizarea o capăt doar în momente de criză când deadline-ul e înfiorător .Tot ce fac, fac în grabă, fără cântăriri sau răzgândiri prea multe. De cele mai multe ori îmi și iese. Când nu …sunt atâtea conjuncturi care pot fi învinuite!!!

Azi trăiesc fix două piese bune la radio, două râsete sau plânsete, după caz și gata: încept așteptarea lui Mâine! Dar nu îl caut în nici un fel, nu îi gătesc nimic bun, nu fac ordine, nu mă împodobesc, nu îl aștept cu flori.

Cu toate astea în fiecare zi ne reîntâlnim ca două cunoștințe bune, ne salutăm politicos și câteodată parcă ne și îndrăgostim de teama urâtului de ieri. Dar nu reușim să sedimentăm o relație trainică. Dependența mea de mâine e atât de mare încât nu întreprind nimic din toate cele promise lui doar de a-l vedea din nou și …mâine. L-am transformat în scuză?

Poate într-o zi, când azi-ul îmi va deveni suficient și îl voi căuta pe mâine să îi spun că a venit și ziua lui îmi va arăta ca s-a plictisit și deja e prea târziu și-mi va trânti ușa în nas sătul de atâta așteptare spunându-mi: Well, dear,  I don’t  give a damn!

DAMN...GET A LIFE!

Dacă ajungi să visezi idila dintre două personaje din seriale pe care le urmăreşti poate eşti impresionat de acţiunea producţiilor televizate. Dar dacă personajele pe care le visezi sunt din producţii diferite, ca de exemplu Jessica Pearson ( SUITS) cu Don Draper (Mad Men)…e clar că ai de a face cu o problemă extrem de gravă. 

 Nu mai trăi cu ochii în monitor, lasă socializarea on-line deoparte şi trăieşte-o pe a ta, că anii trec şi alta nu primeşti. Nu primeşti nici nopţile pierdute cu ochii ţintiţi în subtitrări, nici anii investiţi în impuse poveşti de dragoste.

Dar real life-il…off, real-life-ul! Pe bune că e de trăit ca în filme. Mai laşi conservatorismul deoparte, te mai încurajezi că nu mai e timp de pierdut, mai faci loc şi aventurii şi poate, poate ajungi să fii şi tu frumos şi deştept precum Harvey Specter . Ţine…o zi, două. Dar fondul săracul nu e din Sex and The City. Nu ai cum să fii o veşnică Samantha Jones. Mai apar întrebări, piedici autoimpuse, uimiri peste uimiri. Când naiba m-am ramolit?
De fapt ai fost o viaţă Charlotte York …

Dar de mâine…

Nici prea domn nu-i bine, nici aventurier de meserie. Naturaleţea, din păcate, nu îşi mai are locul în societatea celor singuri. Parcă ai de ales mereu între un ori-ori. Nu întrevezi calea de mijloc şi ajungi speriat sau veşnic cu regrete la pachet. Parcă la ei totul e mai simplu.

Problema?! Nu te înveţi minte. Ai crezut nu de mult în basme în care nu împărţeai viaţa în ori-ori ci avea şi ori şi ori. Dar cu câte răni, răspunsuri neprimite şi întrebări pe care ai vrea să le pui ai rămas! Câteodată nici tu nu te mai recunoşti, parcă trăieşti în seriale şi viaţă ta e filmul la care ai vrea să te uiţi. Refuzi rolul de actor principal în încercările tale de a hotărî ce e de făcut. Mai păstrezi totuşi o speranţă vagă că între doi oameni se poate aprinde ceva nedefinit, de neregretat nici după certitudini triste, că există pe undeva un soul mate pregătit de o relaţie serioasă şi aşa…aproape mori aşteptând fricos să te arunci spre necunoscuţi. Dar personajele tale…tot caută şi din când în când mai şi găsesc…

Inadaptare

Paradisul a fost cândva sinonim cu lumea sau cel puțin așa am fost crescuți să credem. Întreaga creație a fost perfectă, dar apariția omului a determinat și inventarea dezechilibrelor.

Nimeni nu e perfect…acum, mâine, aici, acolo. Trebuie să inventăm zilnic noi reguli de conviețuire. Dar, ca în mult cititele cândva, pe la începurile lumii, romane ale lui Camil Petrescu, exista și incapacitatea de a ne adapta.

Există într-adevăr inadaptabilitate sau doar o râzvrătire prostească, o încăpățânare că doar ce credem noi că e corect e corect.? Cum să respectăm regula că nimeni nu-i perfect dacă nu ne putem asuma regula: eu sunt perfect, eu hotărâsc ce și cât e perfect pentru mine astăzi și aici.

Sentimentul de neputință este cel mai trist și cel mai fericit în același timp. Ne asumăm tristețea neputinței și uităm de corectitudinea formată în ani, ne inventăm scuze și trăim neputincioși o viață de somnambuli. Poate din când în când ne mai cuprinde o forță care ne face să ne vedem mai buni și mai capabili. O zi, două ,trei, o viață….

La naiba cu lupta asta! Poate ar trebui să respectăm regula micilor bucurii ale vieții! Dar cu greutățile acesteia…cum rămâne?!

Ne așteaptă riduri de experiențe, ochi blânzi de împliniri.

Nici Adam nu a fost fericit în paradisul la care visăm, sub diferite forme amăgitoare, cu toții. Poate fericirea e doar o formă fără fond.

Poate vrem din ce în ce mai mult căci nu știm că puținul e singurul care contează și nu am fost educați să îl apreciem în virtutea păstrării lui. Poate toți avem niște steaguri menite să joace rol de ghilotină la nevoie.

La urma urmei cu toții suntem niște inadaptați mai mult sau mai puțin orbi.

Zbor cu masina timpului

Teoretic mașina timpului nu a fost încă inventată. Dar în secolul în care oamenii supraviețuiesc transformându-se în roboți, o chestie simplă ca încoporarea în noi înșine a unei mici mașini a timpului pare din ce în ce mai banală.

Astăzi m-am întors în timp, fără să vreau. Am zăcut în fața unei clădiri-simbil, veche, comunistă, dar care are prinse între ziduri ani de tinerețe, vise mii, idealuri, hohote de râs. Nu am mers nici cu tramvaiul, nici cu autobuzul, am stat în mașină o oră întreagă și am contemplat-o așteptând.

Da, eram eu, dar cu câțiva ani în minus, gânditoare la coincidențele care mă tot caută peste tot. Nu am vrut să mă întorc în timp, din contră am vrut să mai fac un pas înainte. Da, preț de câteva clipe au zburat ani întregi și m-am regăsit din nou școlar cu rucsac plin de dorințe de afirmare și o putere nebănuită de a răzbate prin noapte.

Am anulat anii trecuți?! Am numărat erorile și experințele adunate? NU! Cum niște ziduri comuniste se pot transforma în mașina timpului, niște oameni dragi nu pot fi uitați, nici măcar atunci când grăbitul timp stă în loc. Din acele ziduri sunt și eu construită. Am visat la ușile și poveștile din spatele lor, am iubit cum mi-am scris la randu-mi povestea pășind pe pardosele marmorate, m-am pregătit pentru un lung drum.

Ce-i drept pe drum mi-am luat prea multe bagaje, am vrut să fac multe, dar am bifat atât de puțin și am rămas atât de tristă uneori. Dar zidurile au rămas la locul lor și m-au primit astăzi fără speranțele din trecut, fără hotărârea de a le sparge tăcerea și de a ma contopi cu tot cu povestea mea cu ele.

Deși nu am căutat să mă întorc în timp, parcă mă tot aleargă și mă cheamă în puncte de unde aș putea relua și schimba destinații întregi.

Nu, nu sunt nostalgică și nu plâng după vremuri trecute. Astăzi cred în destin. Un destin care caută să mă aducă spre o îndeplinire al cărei sens nu îl înțeleg azi. Nu cred că e greșit să te întorci și să încerci din nou: de câte ori ai șansa.Nu mă învârt în cerc și nu îmi găsesc calea, doar mă regăsesc și mă redescopăr și îmi aduc aminte că nu greșelile mă definesc ci reușitele, reușite care astăzi mă fac să le număr mult peste eșecuri.

Ok…deja m-am obişnuit cu singuratatea. Am ajuns cumva sa ne împrieteniem, am încuiat securea războiului şi am pornit, de mână, la drum.

Ea a învăţat de la mine să nu se înveţe minte, să creadă în fiecare om, să uite lucrurile urâte şi să păstreze doar clipele frumoase, plăcerea unui zar norocos, aroma unei cafele la ibric, gustul unei ţigări bune, frumuseţea unei rochii noi…pofticioase.

Eu am învăţat să nu o urăsc, să iubesc liniştea şi plăcerea vinovată de a-mi arunca toate cele la întâmplare, suficienţa plecării în grabă cu o bluză ce nu trebuia călcată, să gust cu tot trupul din diagonala patului, am învăţat să nu am mustrări de conştiinţă că îmi tratez lenea de pieptănat la coafor, am învăţat să mă încui bine, să adorm tristă, dar să mă trezesc nespus de fericită şi încrezătoare.

Ne purtăm reciproc un fel de respect născut din teamă care ne-a impus o convieţuire, cu bune şi cu rele, cu egoism, cu amabilitate, cu câte o lacrimă vărsată din lipsă de orice fel de activitate, cu câte o lacrimă nevărstată din cel mai tâmpit motiv: pe bune?! aşa mulţi bani daţi pe cremele astea anti-acneeice risipiţi pentru tine? poate mâine o să te vărs înaintea atât de mult iubitului ritual de îngrijire ….

Ok…ştiu sigur că sunt frumoasă,deşteaptă,independenţă, sexy, descurcăreaţă, norocoasă, din ce în ce mai nepăsătoare în faţa lucrurilor şi a oamenilor mici, din ce în ce mai dornică să accept că nu e o tragedie un punct pus şi însuşirea, de ce nu publică, a unor greşeli. Am luat-o de mii de ori de la capăt, am fost răutăcioasă, am fost bună şi m-am păstrat neschimbată şi în fiecare dimineaşă parcă îmi sunt şi mai dragă şi mai mândră de mine şi mai încrezătoare. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ca mai întotdeauna, astrele se aşează urmându-mi cele mai ascunse şi neştiute dorinţe, iar aşezarea lor se tranformă într-o punctare surprinzătoare mereu: am făcut-o şi pe asta, am scapat şi de data asta, mai am o şansă pentru că eu sunt…cea care are toate calităţile enumerate mai sus.

Nu aduc în discuţie iubirea, nu vreau să încalc pactul cu singurătatea şi sincer nici nu am chef astăzi.

Dar cum fac că eu , cea care poate muta munţii de loc, mor de dorul unei mâini de bărbat care poate face cu uşurinţă ce nu pot eu, cea care are inclusiv o minunată cutie de scule pe care ştiu exact cum să le folosesc, mor de dorul ei pentru că eu nu mă descurc decât cu greu, cu nervi, cu oftică, cu pierdere de timp: să închei o rochie cu fermoar la spate?!

Mai stiu...

Vorba scriitorului: nu știu alții cum sunt, dar eu, dar poate și voi…am visat din varii motive ce țin de educație, de iubirile primite de la părinți și frați, am visat să nu devin un om mic. Să creștem mari și drepți, importanți într-o lume neinteresantă, frumoși și mândri în ochii celor dragi.

 Plecăm de acasă cu un bagaj plin de planuri mărețe, siguri de noi și convinși că rampa de lansare spre un tren ce ne va duce spre măreție e doar etapă pe care nu avem cum să o ratăm. Suntem tineri, frumoși și deștepți pe deasupra!

Suntem sau, mai bine spus, am fost niște oameni mari…în devenire. Între timp, unii dintre noi am reușit să ne pierdem pe drum, dar am păstrat neatinsă încrederea oarbă în profesorii pe care viața i-a tot scos în calea noastră. Noi suntem într-o continuă devenire…măreață.

Dar cum și prin școli ne-am lovit de învățători mai pregătiți față de noi doar din prisma vârstei, plictisiți de măreții nu ne-au învățat cu drag toate tainele și ne-au luat șansa de a deveni, nu știu, niște buni matematicieni sau niște buni fizicieni căci dacă nu știam integrale nu puteam rezolva nici probleme complicate de la fizică, ne-am lovit de nepregătiți și prin căutările făcute după lăsarea în urmă a băncilor școlare.

Au trecut anii de facultate, de liceu parcă nici nu am fost și ne sedimentăm pe zi ce trece renunțând la greutățile din bagajul inițial. Astfel și din măreția noastră pierdem, între oameni mici, zilnic un procent. Parcă și noi suntem acum mici oameni!

Principiile și dreptatea din coloană au rămas doar subiecte de discuții aproape nici măcar ocazionale. Ba avem o rată de plătit, ba suntem prea năuci dimineața când plecăm spre locurile de muncă, ba avem de punctat una, alta pe liste de cumpărături.

Dar, câteodată, învinși în fosta noastră măreție …hop vine decizia. Funcția de carton și 3 lei în plus la salariu(care ne-ar ajuta ce-i drept) ne dau târcoale cu prețuri pe care am vrea să le plătim căci, la urma urmi asta-i jungla și suntem lei din fire , nu căprioare! Însă  putem suporta prețul  doar din pricina faptului că am fost, la un moment dat niște oameni potriviți în niște situații pur întâmplătoare.

Decizia…ușor de luat preț de fix 5 minute până dăm cu ochii de-o oglindă…leul e de fapt hienă! Parcă printre lucrurile multe din bagaj nu era și acest animălut. Ne aducem aminte că am fost, de mult, și frumoși și deștepți și drepți . Măcar de dragul copilului care a plecat în ciuda bagajului imens atât de nepregătit la drum alegem să fim non-hiene, chiar și fără speranța leului.

E mai grav faptul că alegem…încă să fim ceva nedefinit, convinși ca regele animalelor e doar un mit cu care nici măcar nu mai putem trăi în noi? Alegem o somnolență?

E de preferat resemnarea în locul hienizării? Astăzi, guvernați de idea ,, ce mici sunt unii oameni mari˝ ,suntem convinși că da.

Personal am lăsat de mult anii de școală mult în spate și devin repetent pe zi ce trece, în lipsa unor profesori, dar am o amintire despre niște oameni care erau la începuturi de drumuri, tineri și cu toate bagajele la ei. Și de dragul lor, cei de atunci, cei care am fost, cei care astăzi poate suntem mici e link-ul de mai jos. Fără nici o dedicație ci doar…întâmplător, căci aseară am dat peste el și versurile nu au nici o legătura, doar îmi amintesc de niște nopți în care măreția urlă de bucurie și în mine și în alții, niște profesori…între ei.

Te iubesc...inapoi

Într-o dimineață de weekend în timp ce îmi serveam cafeaua pe balcon am admirat declarația din fotografia de mai jos. Sincer?! Mi-ar fi placut să îmi fi fost adresată, dar cu toate că nu mi-am înveselit ziua și mi-am găsit, în sfârșit, subiect pentru o nouă postare.

Luptăm, renunțăm, o luăm de la capăt, reușim într-un sfârșit și ajungem să ne iubim noi pe noi. Dar este suficient? Cui nu ii place să fie iubit și, mai mult, să strige lumii starea de fapt. Avem nevoie de confirmări peste confirmări.

În drumurile noastre spre diverse afirmări, dacă ne trezim într-o dimineață în fața unui scris cu cretă ajungem, chiar și cei mai independenți și mai singuri dintre noi, să ne dorim să fim destinatarii unui mesaj scris în plină zi de sărbătoare a copilăriei.

Nu ne suntem suficienți, avem nevoie să fim vegheați în somn, avem nevoie de un cot în vederea dezocupării întregului pat, avem nevoie de respirația altcuiva pe perna liberă, avem nevoie să fim nevoia cuiva.

Dar toate dorințele acestea pot fi înțelese doar într-o dimineață când scrisul de pe trotuar nu ne este destinat. Sau dacă este destinat nouă încă nu am reușit să ajungem la acel nivel de comunicare cu nevoile încât să știm sigur ne este destinat, indiferent de depărtări, de diferențe, de legături ce nu pot fi rupte.

În cazul în care creta a fost folosită în scop precis pentru noi, dar nu suntem în stare să luăm buretele, să ștergem și să rescriem mai frumos dintr-o nevoie mai acută decât cea de a fi destinatari, dintr-o nevoie de a striga în gura mare că suntem bucuroși să fim emițători.

E suficient să fim iubiți fără să stim să întoarcem sentimentul?! Punctăm îndeplinirea nevoilor dintr-un sens, al primirii, fără dat inapoi. Există te iubesc într-un singur sens?! Își are rostul? Nu cumva își pierde din frumusețe fără…te iubesc înapoi?

Câți suntem în stare să luăm în mână creta fără să asteptăm și înapoi-ul?

Saritura

La urma urmei de ce ma plang acum? Din cauza acestui sentiment imens de mila fata de mine insumi?

Cateodata as vrea sa pot sa ma mint, cum reuseam atat de bine alte dati, ca tot raul si golul de azi ti le datorez tie si numai tie. Dar, mi se pare, ca in sfarsit, dupa ani fara de griji majore ma maturizez si eu. De invatat minte inca nu. Parca am vrut sa traiesc toate trairile intr-o clipa. Am lasat tot deoparte si am sarit. Dar eu singur am sarit,. M-ai tras si tu, dar decizia a fost a mea. Mi-am acoperit narile cu degetele si m-am aruncat in gol. Cred ca ajung acum sa ating apa. Inaltimea a fost cam mare pentru un non-saritor ca mine. Deci, nu am cum sa nu imi recunosc partea de vina pentru tot raul si golul de care iti vorbeam.

Te tot caut. In amintirile alea putine, in altii, in mine. Tu ,in schimb, traiesti ,probabil si bine, fara rautati si goluri. Nu am cum sa te gasesc pe nicaieri. Raman cu cautarile mele zadarnice si cu neputinta asta de vedea drumul de dinaintea talpilor mele bolnavicioase. Ma intorc, prin gropi si praf, fara sa accept ca am batatorit cararea si ca inapoi nu a mai ramas nimic. Nici timp de intors.

Imi pare rau? M-am nenorocit prin acceptarea ta in  cotidianul meu? Astazi asa imi pare. Dar rau? Imi pare? Daca vine ploia si spala praful, gropile se transforma in dealuri si ceasurile incep sa mearga de la stanga spre dreapta? Ce am sa fac ?

Iti spun eu, asa, cuprins de toate regretele din lume: fix aceleasi lucruri! Mi le-am dorit atat de tare si le-am visat in nopti nestiute. Si deodata m-au curpins cu totul si am uitat sa nu uit ca au fost nestiute. Au inceput, vorba ta, sa capete aripi si sa invete sa zboare. Au uitat ce-i drept de la prima cazatura.

Cu toate astea te visez, din ce in ce mai nestiut, din ce in ce mai convins ca nu te intorci poate chiar din cauza gonirii pe care ti-am oferit-o chiar si neconvins de oportunitatea actiunii. Te vizez in saci de plastic, in lifturi, in drumuri spre destinatii necunoscute. Dar mai ales te visez stand cu mine la masa si povestindu-ti despre toate nimicurile mele si temandu-ma de importantele tale.

Vorbesc, astfel singur, eu cu mine. Te-am facut interlocutorul meu si acum, cand te-ai retras in sperante, incep sa te cunosc din ce in ce mai bine. Pacat ca am renuntat sa incerc sa inteleg si raman asa, fara sa inteleg nimic, tampit pentru toata viata, fara inconstinta unor vise poate realizabile. Pe asta am pierdut-o.

Trandafirii mor, visurile?

E o crima sa alergi, fie si o viata intraga, dupa o farama de fericire?

Poate gasita nu mai pare atat de frumoasa si descoperita ajungem sa o regretam…drumul de cautare a fost mai interesant, precum pregatirile de dinainte de calatorie.

Dar cand nu stim care-i drumul? Sau nici macar unde e rascrucea? Starea aceea din care nu poti sa iesi si actionezi robotizat: vorbesti, cauti, mergi pe strazi, dar in jurul tau doar straini. Mai ales cei ce stiau candva ce o sa raspunzi la o intrebare sau ce strambatura ar fi urmat sa afisezi dupa gustarea unui fruct amar, mai ales ei se transforma in giganti fara suflete si fiecare vorba ce iti este adresata iti rasuna in urechi si ajungi sa te intrebi: cu cine sunt eu acum fata in fata, cine e intrusul?

Schimbarea vine din noi. Restul sunt neschimbati, noi ne transformam. Deocamdata eu nu stiu care e directia. Caut, caut si iar caut.

Ochii imi sunt aceeiasi, poate mult mai obositi decat alte dati. Si fata din oglinda e tot una veche. Pana si hainele au fost purtate si in anii din urma. Oamenii din jur sunt de mult aici, unii mai de mult, altii iesiti cu totul din viata mea, altii noi. Care mai de care mai interesant si mai neinteresant. Dezinteresat o fi vreunul?

Dar vocea si gandurile sunt noi, vin din niste camarute ale inconstientului pe care nu le stiam. 

Ce e de facut? Unde sa arunc banul, in ce colt al intersectiei? Multe intrebari, putine raspunsuri si toate inutile. De ce trebuie ales un drum cand vantul bate afara atat de des vara asta si aduce noul pe nepregatite. La urma urmei niciodata pregatita nu am fost, pentru nimic. M-am urcat in trenuri dupa trenuri, pe multe le-am piedut din neglijenta si dezinteres, din altele am sarit uimita de tristetea sinelor ce ramaneu in urma sau de dragul de a ma intrece cu locomotiva.

Din bantuirea bulevardelor prafuite m-am ales cu niste amintiri: unde au ramas visele mele? Le-am abandonat pe drum, le-am clasat drept imposibil de indeplinit sau le am in continuare cu mine? Pot visele muri? Si daca da pot eu sau noi cu totii trai cu neindeplinirea lor in suflete?

Ar fi usor daca un vis l-ar exclude pe unul mai nou. Dar anii trec, si 2 devine 3 si dupa 3 pana la 4 multi spun ca timpul zboara si mai repede. Dupa 4 visele s-au indeplinit sau au murit. Dar sunt si oameni care cu 5, cu 6, cu 7, cu 8 tot au curaj sa plece la drum…in cautarea lor. Ce oameni frumosi!!!! Si tineri! Dar putini! 

Poate  mainile si pielea s-au schimbat dar lucesc ochii.

Ochii care in fiecare zi uita sa zambeasca si se transforma doar in organe vitale, ochii care uita ca prin ei pot iesi sufletele la iveala.

De ce uita??? Pentru ca visele pot muri si noi in acelasi timp cu ele si sufletele se transforma in cuvinte frumoase de blog, forme fara fond.

Dintii din fotografii

Cand am pierdut inocenta aceea sora cu prostia? Unde am abandonat-o? 

O regasesc din cand in cand visand cu ochii deschisi. Poate caii verzi pe pereti raman in mine ca o boala cronica pentru care leacul nu a fost inca descoperit.

Mi-e dor de ea. Am nevoie sa o am mai ales cand se  instaleaza o durere si o ciuda pe neputinta mea zilnica si mi-o transform intr-un drog pe timp se sevraj: daca ar fi la mine, chinurile mi-ar disparea.

Azi ma lupt cu liste de : aici am procedat corect, aici am gresit. Am facut tot sa salvez ce s-a terminat urat? Uneori da, uneori ma contrazic. Poate daca….mai aveam rabdare, daca ma multumeam cu putin, daca mi-ar fi ajuns doua brate pe timp de furtuna, daca as fi stiut cat de monstruoasa e singuratatea, daca nu citeam Paler, daca nu raspundeam la primul sms, daca nu traiam doar cu sufletul.

Dar, uneori mai si rad de mine si de cum am crezut eu, cu inocenta mea proasta ca viata mea poate fi traita si de altii, dupa regulile si acte lor, in semi-multumire, in plafonare, cu vise de mini-concedii, cu gesturi mici si devenite rutina, cu o portie de ardei copti sau o masina de ciorapi albi spalati impecabil.

Ei bine, nu! Poate chiar l-am si iubit, din obisnuinta, din tinerete, din conformare, din dragoste pur si simplu. Mi-a fost drag sa imping de una singura imaginandu-mi ca se va transforma in partenerul perfect. l-am vazut cu ochelarii nepotriviti si am invatat zambetul si privirea de poza, de cuplu perfect. 

Am luptat, poate nu suficient si poate nu indeajuns impotriva mea, dar cu toata uratenia de astazi cand lupta lui devine din ce in ce mai clar ineexistenta, nu am obosit, caut in mine din nou visatul cu ochii deschisi si speranta unei priviri de fotografie. Mai ales cand vad privirea lui, aceeiasi dintotdeauna de cele mai multe ori, dar si aceea care ma mustra pe mine ca nu stiu sa fiu suficient de buna, ca nefericirea mi se trage de la lipsa mea multumire cu putinul plin pe care il simteam.

Astazi gesturile lui sunt pentru alta, cu o privire de poza mult peste a mea, Ma dor, gesturile, mai ales cand stiu ca imi sunt servite special pentru durere. Dar usor, usor, pierzand orice urma de inocenta proasta mi se deseneaza tristul adevar: luptele mele, alea mici si insuficiente, condamnarea dupa fuga spre fericire se dovedesc inutile.

De fapt am ramas doar cu dintii din fotografii. Doar mediatorii ne mai pot aduce fata in fara ca doi dusmani care au uitat de un trecut comun, care mai de care mai indiferent si mai fericit prin alte parti.

Tristetea vine din faptul ca dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie o mare poveste de dragoste s-a incheiat ca un film de doi lei in care au jucat doi acotri premiati pentru rolurile vietilor-doua la numar, nefericita una cat pentru toata omenirea. Au jucat perfect pana intr-o zi s-a schimbat regizorul si s-a rupt pelicula . Sufletele s-au uratit dezvelindu-se, vorbele au inceput sa sune taios, gesturile s-au transformat in lovituri, fuga prin noapte spre alti ochi normalitate privirile de fotografie in ochi inlacrimati, goi sau inspaimantati.

Ce a ramas din ceea ce ar fi putut fi, cu un pic de noroc, un pic de blazare, un pic de nepasare, un pic de prostie inocenta, o mare poveste de dragoste? Nimic…nici macar dorinta neuitarii, nici ura pentru anii multi ce par acum pierduti. Nimicul asta infiorator se poate extinde peste suflete pana la acaparare pana cand frica de privirea de poza va strange sufletul intr-o capcana pana cand se va goli…iremediabil. Dar atat timp cat uitatul in urma mai lasa loc dorului de inocenta proasta poate si iremediabilul ramane la stadiul de remediabil

Eticheta

Aproape din prima zi cand mintea umana incepe sa inteleaga si sa stocheze invatam…cum avem voie sa ne comportam. Nu e frumos sa te scarpini in nas, sa te alinti in public, sa urli ca nu iti convine ceva anume.

O tinem tot asa o viata. Dar, din cand in cand, mai incalcam cate o regula…a bunului simt, de circulatie, de dieta, de autocontrol. Mai uitam de promisiuni, de datorii, de iubiri auto-impuse, de toate…

Cand creierul uita de comenzi si lasa mainile sa scrie singure, sa dea click-uri, lasa gura sa urle durerea din suflet eliberand plamanii, lasa loc palmelor aruncate la intamplare.

De frica etichetelor ne inchidem in noi si uitam cine suntem cu adevarat. Inchise portile comunicarii ramanem doar etichetati: ea e asa, el nu e de vina, unii sunt destepti, altii inganfati. Uitam sa traim cu adevarat incercand sa pastram niste aparente care ne nu definesc de nici o culoare.

Intre patru pereti oribili de bloc comunist, intr-un lift sau galopand la volan suntem mai liberi de mii de ori decat in fotografii fara tarmuri. Dar recunoasterea nu ne e permisa si luptam pentru oribilele aparente, le transformam in arme si luptam cu toata puterea, de multe ori ajutati si de ceilalti, impotriva etichetatilor. Luptam sa le rupem siglele initiale si sa adaugam unele mai urate, mai daunatoare, mai infioratoare.

Dar ce sa vedem?! Cum nici fumatorii inraiti nu se lasa impresionati de imaginile de pe pachetul de tigari nici etichetatii neiubitori de etichete nu acorda importanta demersurilor noastre.

Si atunci, nu ar fi normal ca macar din cand in cand, sa uitam de reguli, de acte, de cercuri, de ceilalti care traiesc in locul nostru?! Sa lasam durerile, bucuriile, nebuniile sa iasa la iveala. Sa traim macar cinci minute fara frica de lume, doar pentru noi si doar viata noastra,neimpartita nici macar la doi?

Dupa trecerea timpului regulamentar curajosii isi vor imbraca etichetele groaznice si vor incerca din rasputeri sa le poarte .Nu de dragul lumii si nici macar al lor. De dragul celor cinci minute pe care le vor intoarce dupa aceea pe mii de parti, isi vor dori inghitirea lor si stergerea din memorie…sub povara categorisirii.Si de dragul celor care i-au etichetat si isi traiesc viata moarta facand uz de arme oribile si recpectand toate regulile…pana cand un etichetat etichetator ca mine se razvrateste si lasa ratiunea deoparte.