Ca două rânduri scrise într-un portal, ca patru ochi care nu au curaj să se privescă, ca o cerere de preschimbare ce conține informații nimicitoare, ca o bancă de lemn ce susține zilnic mii de emoții sau speranțe, după caz, ca un click prelungit pe o piesă cu versuri scrise parcă special pentru auzul urechilor noastre, ca o fugă grăbită spre un colț de la capătul unei parcări, ca o lacrimă pe care am jurat că n-o vărsăm…cu public, ca o ieșire din sală pe motiv de vorbă multă fără voie.
Un eșec arată ca mai sus, dar cel mai mult se simte. Un punct, așteptat, dorit din tot sufletul cândva, un punct anunțat, inevitabil se transformă într-o suferință grea pe care o prevedeam, dar de la care așteptam o intensitate mai redusă…a trecut atât timp.
O frică de revedere, o frică de nou, o frică de punct dau curaj…să terminăm povestea, să acceptăm că am greșit, să ne iertăm, dar nu în reciprocitate și să o luăm de la capăt.
Dar rândurile astea nu sunt scrise doar pentru consolare, sunt scrise și în semn de revoltă, căci eșecul de azi este o lecție pentru etichetanții de ieri. Scriu pentru aruncătorii de pietre care se pozează în tablouri idilice, dar care nu au avut curaj niciodată să bifeze un eșec…mai ales unul de șapte ani.
Există oameni care se așteaptă trei ani, trei luni și trei zile, care se așteaptă vieți și oameni care greșesc , își iau inima în dinți și încearcă marea cu degetul. Da, rămân în urmă răni adânci, care nu se vor vindeca probabil niciodată căci marea e sărată și doar gândul reatingerii ustură. Dar nu rămân speranțe că poate există și altceva, rămân, cu puțină bunăvoință și amintiri frumoase, nu doar cele ale unor holuri reci și ale unor fugi nesfârșite.
Da, am văzut eșecul, l-am asumat, dar am avut grijă să îl impart la doi, la trei, la patru. L-am privit în ochi și era cât pe ce să îl las să mă doboare, cu anii din urmă, cu clipele triste, cu cele de teroare, cu cele de fericire, cu cele de neputință, cu cele în care nu am vrut să îl recunosc. Dar rândurile acestea nu s-au scris singure…
Deci, până la piatră e un drum lung și eu, cu aceste rânduri, nu o voi lăsa să mă mai lovescă, nici pe mine, nici părțile adverse ale eșecului. La urma urmei am fost curajoși și am decis să facem cunoștință, de bună voie, cu punctul. Am lăsat rănile să apară, le-am tratat cum am putut și am luat-o oarecum de la capăt.
Și cum în lumea asta împărțirea se face la doi, nimeni nu are nici un drept de a pune mâna pe o piatră, nici măcar noi, cei care nu mai suntem doi.
Doar oamenii puternici și curajoși, nenorocoși sau luptători prea puțin, plafonați, nemultumiți cu un puțin, doar două jumătăți ale altor jumătăți, știute sau neștiute încă, știu cum arată și cum se simte un eșec…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu