Te iubesc...inapoi

Într-o dimineață de weekend în timp ce îmi serveam cafeaua pe balcon am admirat declarația din fotografia de mai jos. Sincer?! Mi-ar fi placut să îmi fi fost adresată, dar cu toate că nu mi-am înveselit ziua și mi-am găsit, în sfârșit, subiect pentru o nouă postare.

Luptăm, renunțăm, o luăm de la capăt, reușim într-un sfârșit și ajungem să ne iubim noi pe noi. Dar este suficient? Cui nu ii place să fie iubit și, mai mult, să strige lumii starea de fapt. Avem nevoie de confirmări peste confirmări.

În drumurile noastre spre diverse afirmări, dacă ne trezim într-o dimineață în fața unui scris cu cretă ajungem, chiar și cei mai independenți și mai singuri dintre noi, să ne dorim să fim destinatarii unui mesaj scris în plină zi de sărbătoare a copilăriei.

Nu ne suntem suficienți, avem nevoie să fim vegheați în somn, avem nevoie de un cot în vederea dezocupării întregului pat, avem nevoie de respirația altcuiva pe perna liberă, avem nevoie să fim nevoia cuiva.

Dar toate dorințele acestea pot fi înțelese doar într-o dimineață când scrisul de pe trotuar nu ne este destinat. Sau dacă este destinat nouă încă nu am reușit să ajungem la acel nivel de comunicare cu nevoile încât să știm sigur ne este destinat, indiferent de depărtări, de diferențe, de legături ce nu pot fi rupte.

În cazul în care creta a fost folosită în scop precis pentru noi, dar nu suntem în stare să luăm buretele, să ștergem și să rescriem mai frumos dintr-o nevoie mai acută decât cea de a fi destinatari, dintr-o nevoie de a striga în gura mare că suntem bucuroși să fim emițători.

E suficient să fim iubiți fără să stim să întoarcem sentimentul?! Punctăm îndeplinirea nevoilor dintr-un sens, al primirii, fără dat inapoi. Există te iubesc într-un singur sens?! Își are rostul? Nu cumva își pierde din frumusețe fără…te iubesc înapoi?

Câți suntem în stare să luăm în mână creta fără să asteptăm și înapoi-ul?

Saritura

La urma urmei de ce ma plang acum? Din cauza acestui sentiment imens de mila fata de mine insumi?

Cateodata as vrea sa pot sa ma mint, cum reuseam atat de bine alte dati, ca tot raul si golul de azi ti le datorez tie si numai tie. Dar, mi se pare, ca in sfarsit, dupa ani fara de griji majore ma maturizez si eu. De invatat minte inca nu. Parca am vrut sa traiesc toate trairile intr-o clipa. Am lasat tot deoparte si am sarit. Dar eu singur am sarit,. M-ai tras si tu, dar decizia a fost a mea. Mi-am acoperit narile cu degetele si m-am aruncat in gol. Cred ca ajung acum sa ating apa. Inaltimea a fost cam mare pentru un non-saritor ca mine. Deci, nu am cum sa nu imi recunosc partea de vina pentru tot raul si golul de care iti vorbeam.

Te tot caut. In amintirile alea putine, in altii, in mine. Tu ,in schimb, traiesti ,probabil si bine, fara rautati si goluri. Nu am cum sa te gasesc pe nicaieri. Raman cu cautarile mele zadarnice si cu neputinta asta de vedea drumul de dinaintea talpilor mele bolnavicioase. Ma intorc, prin gropi si praf, fara sa accept ca am batatorit cararea si ca inapoi nu a mai ramas nimic. Nici timp de intors.

Imi pare rau? M-am nenorocit prin acceptarea ta in  cotidianul meu? Astazi asa imi pare. Dar rau? Imi pare? Daca vine ploia si spala praful, gropile se transforma in dealuri si ceasurile incep sa mearga de la stanga spre dreapta? Ce am sa fac ?

Iti spun eu, asa, cuprins de toate regretele din lume: fix aceleasi lucruri! Mi le-am dorit atat de tare si le-am visat in nopti nestiute. Si deodata m-au curpins cu totul si am uitat sa nu uit ca au fost nestiute. Au inceput, vorba ta, sa capete aripi si sa invete sa zboare. Au uitat ce-i drept de la prima cazatura.

Cu toate astea te visez, din ce in ce mai nestiut, din ce in ce mai convins ca nu te intorci poate chiar din cauza gonirii pe care ti-am oferit-o chiar si neconvins de oportunitatea actiunii. Te vizez in saci de plastic, in lifturi, in drumuri spre destinatii necunoscute. Dar mai ales te visez stand cu mine la masa si povestindu-ti despre toate nimicurile mele si temandu-ma de importantele tale.

Vorbesc, astfel singur, eu cu mine. Te-am facut interlocutorul meu si acum, cand te-ai retras in sperante, incep sa te cunosc din ce in ce mai bine. Pacat ca am renuntat sa incerc sa inteleg si raman asa, fara sa inteleg nimic, tampit pentru toata viata, fara inconstinta unor vise poate realizabile. Pe asta am pierdut-o.

Trandafirii mor, visurile?

E o crima sa alergi, fie si o viata intraga, dupa o farama de fericire?

Poate gasita nu mai pare atat de frumoasa si descoperita ajungem sa o regretam…drumul de cautare a fost mai interesant, precum pregatirile de dinainte de calatorie.

Dar cand nu stim care-i drumul? Sau nici macar unde e rascrucea? Starea aceea din care nu poti sa iesi si actionezi robotizat: vorbesti, cauti, mergi pe strazi, dar in jurul tau doar straini. Mai ales cei ce stiau candva ce o sa raspunzi la o intrebare sau ce strambatura ar fi urmat sa afisezi dupa gustarea unui fruct amar, mai ales ei se transforma in giganti fara suflete si fiecare vorba ce iti este adresata iti rasuna in urechi si ajungi sa te intrebi: cu cine sunt eu acum fata in fata, cine e intrusul?

Schimbarea vine din noi. Restul sunt neschimbati, noi ne transformam. Deocamdata eu nu stiu care e directia. Caut, caut si iar caut.

Ochii imi sunt aceeiasi, poate mult mai obositi decat alte dati. Si fata din oglinda e tot una veche. Pana si hainele au fost purtate si in anii din urma. Oamenii din jur sunt de mult aici, unii mai de mult, altii iesiti cu totul din viata mea, altii noi. Care mai de care mai interesant si mai neinteresant. Dezinteresat o fi vreunul?

Dar vocea si gandurile sunt noi, vin din niste camarute ale inconstientului pe care nu le stiam. 

Ce e de facut? Unde sa arunc banul, in ce colt al intersectiei? Multe intrebari, putine raspunsuri si toate inutile. De ce trebuie ales un drum cand vantul bate afara atat de des vara asta si aduce noul pe nepregatite. La urma urmei niciodata pregatita nu am fost, pentru nimic. M-am urcat in trenuri dupa trenuri, pe multe le-am piedut din neglijenta si dezinteres, din altele am sarit uimita de tristetea sinelor ce ramaneu in urma sau de dragul de a ma intrece cu locomotiva.

Din bantuirea bulevardelor prafuite m-am ales cu niste amintiri: unde au ramas visele mele? Le-am abandonat pe drum, le-am clasat drept imposibil de indeplinit sau le am in continuare cu mine? Pot visele muri? Si daca da pot eu sau noi cu totii trai cu neindeplinirea lor in suflete?

Ar fi usor daca un vis l-ar exclude pe unul mai nou. Dar anii trec, si 2 devine 3 si dupa 3 pana la 4 multi spun ca timpul zboara si mai repede. Dupa 4 visele s-au indeplinit sau au murit. Dar sunt si oameni care cu 5, cu 6, cu 7, cu 8 tot au curaj sa plece la drum…in cautarea lor. Ce oameni frumosi!!!! Si tineri! Dar putini! 

Poate  mainile si pielea s-au schimbat dar lucesc ochii.

Ochii care in fiecare zi uita sa zambeasca si se transforma doar in organe vitale, ochii care uita ca prin ei pot iesi sufletele la iveala.

De ce uita??? Pentru ca visele pot muri si noi in acelasi timp cu ele si sufletele se transforma in cuvinte frumoase de blog, forme fara fond.