PE CAP SĂ-MI PUNA PICHETUL DE COLȚAR ALB IAR ÎN PICIOARE CIORAPI ALBI SCURȚI

Da, suntem cu toții speciali…în felul nostru anume.

Dar astăzi scriu despre un om special, cu riscul de a mă încadra în rândul stereotipurilor. Astăzi, vreau să scriu despre un om cu adevărat special, genial și nemuritor: Maria Tănase.

Nu cred că îți trebuie o cultură muzicală solidă pentru a fi pătruns până dincolo de suflet de vocea sa. Până și eu, un afon desăvârșit pot citi dincolo de versurile cântecelor sale, mă pot opri o clipă să mă înclin în fața unui mare artist, a unei legende.

Poate destinul există cu adevărat , poate din când în când acesta decide că trebuie să lase muritorilor de rând un model care întrunește calități atât de rar întâlnite, mai ales împreună: talent, omenie, modestie, frumusețe și inteligență.

Oameni precum Brâncuși au mers pe jos mii de kilometri până la Paris pentru a-și împlini destinul. Noi ne lăsăm pradă grijilor și pasiunilor de zi cu zi și le lăsăm să ne doboare, dar oamenii care au apărut în lumea asta pentru a fi ridicați la rang de mit au reușit să rămână nemuritori prin destinul lor.

Da, mă copleșește talentul Mariei Tănase,dar cel mai mult mă copleșește modul în care aceasta a ales să părăsească lumea asta. Cred ca testamentul acesteia poate fi considerat o adevărată lecție despre viață și moarte, despre iubirea aceea care sigur există și dincolo de viețile trecătoare. Testamentul l-aș include în manualele de literatură română spre a fi analizat și învătat de la primul până la ultimul cuvânt.

Oamenii speciali, zeii societății contemporane trebuie nu omagiați ci însușiți, făcuți împreună cu operele lor, părți din noi. Trebuie furat din talentul lor și adăugat calităților noastre. Nu suntem atât de speciali, căci nu am fost aleși de atât de discutatul destin, dar suntem datori Mariei Tănase și altora ca ea, suntem datori nouă să adăugăm valoare vieților noastre.

 

Astăzi ar fi bine să ne bucurăm corpurile cu atingeri de mătase, să ne lăsăm picioarele libere de pantofi preț de câteva minunte, să ne închipuim că dormim pe perne umplute cu petale de trandafiri, să lăsăm în boxe doar sunetul unui cântec autentic și să iubim specialul din noi prin slăvirea  Mariei Tănase.

Și mâine să luăm ritualul de la capăt, să învățăm să fim și noi nemuritori măcar trei minute.

CUM ARATĂ UN EȘEC?

Ca două rânduri scrise într-un portal, ca patru ochi care nu au curaj să se privescă, ca o cerere de preschimbare ce conține informații nimicitoare, ca o bancă de lemn ce susține zilnic mii de emoții sau speranțe, după caz, ca un click prelungit pe o piesă cu versuri scrise parcă special pentru auzul urechilor noastre, ca o fugă grăbită spre un colț de la capătul unei parcări, ca o lacrimă pe care am jurat că n-o vărsăm…cu public, ca o ieșire din sală pe motiv de vorbă multă fără voie.

Un eșec arată ca mai sus, dar cel mai mult se simte. Un punct, așteptat, dorit din tot sufletul cândva, un punct anunțat, inevitabil se transformă într-o suferință grea pe care o prevedeam, dar de la care așteptam o intensitate mai redusă…a trecut atât timp.

O frică de revedere, o frică de nou, o frică de punct dau curaj…să terminăm povestea, să acceptăm că am greșit, să ne iertăm, dar nu în reciprocitate și să o luăm de la capăt.

Dar rândurile astea nu sunt scrise doar pentru consolare, sunt scrise și în semn de revoltă, căci eșecul de azi este o lecție pentru etichetanții de ieri. Scriu pentru aruncătorii de pietre care se pozează în tablouri idilice, dar care nu au avut curaj niciodată să bifeze un eșec…mai ales unul de șapte ani.

Există oameni care se așteaptă trei ani, trei luni și trei zile, care se așteaptă vieți și oameni care greșesc , își iau inima în dinți și încearcă marea cu degetul. Da, rămân în urmă răni adânci, care nu se vor vindeca probabil niciodată căci marea e sărată și doar gândul reatingerii ustură. Dar nu rămân speranțe că poate există și altceva, rămân, cu puțină bunăvoință și amintiri frumoase, nu doar cele ale unor holuri reci și ale unor fugi nesfârșite.

Da, am văzut eșecul, l-am asumat, dar am avut grijă să îl impart la doi, la trei, la patru. L-am privit în ochi și era cât pe ce să îl las să mă doboare, cu anii din urmă, cu clipele triste, cu cele de teroare, cu cele de fericire, cu cele de neputință, cu cele în care nu am vrut să îl recunosc. Dar rândurile acestea nu s-au scris singure…

Deci, până la piatră e un drum lung și eu, cu aceste rânduri, nu o voi lăsa să mă mai lovescă, nici pe mine, nici părțile adverse ale eșecului. La urma urmei am fost curajoși și am decis să facem cunoștință, de bună voie, cu punctul. Am lăsat rănile să apară, le-am tratat cum am putut și am luat-o oarecum de la capăt.

Și cum în lumea asta împărțirea se face la doi, nimeni nu are nici un drept de a pune mâna pe o piatră, nici măcar noi, cei care nu mai suntem doi.

Doar oamenii puternici și curajoși,  nenorocoși sau luptători prea puțin,  plafonați, nemultumiți cu un puțin, doar două jumătăți ale altor jumătăți, știute sau neștiute încă, știu cum arată și cum se simte un eșec…

WELL, DEAR, I DON’T GIVE A DAMN!

De mâine mă voi trezi devreme să am timp să îmi beau cafeaua în voie. De mâine atenția mea va cădea doar asupra lucrurilor importante. De mâine mă apuc de învățat…chiar și minte. De mâine nu mai caut acolo unde răspunsurile nu-mi sunt date. De mâine nu mai cred. De mâine…

Dar ce fac până mă întâlnesc cu atât de așteptatul Mâine? Pierd ziua de azi. Și o tot pierd de ceva vreme. Mobilizarea o capăt doar în momente de criză când deadline-ul e înfiorător .Tot ce fac, fac în grabă, fără cântăriri sau răzgândiri prea multe. De cele mai multe ori îmi și iese. Când nu …sunt atâtea conjuncturi care pot fi învinuite!!!

Azi trăiesc fix două piese bune la radio, două râsete sau plânsete, după caz și gata: încept așteptarea lui Mâine! Dar nu îl caut în nici un fel, nu îi gătesc nimic bun, nu fac ordine, nu mă împodobesc, nu îl aștept cu flori.

Cu toate astea în fiecare zi ne reîntâlnim ca două cunoștințe bune, ne salutăm politicos și câteodată parcă ne și îndrăgostim de teama urâtului de ieri. Dar nu reușim să sedimentăm o relație trainică. Dependența mea de mâine e atât de mare încât nu întreprind nimic din toate cele promise lui doar de a-l vedea din nou și …mâine. L-am transformat în scuză?

Poate într-o zi, când azi-ul îmi va deveni suficient și îl voi căuta pe mâine să îi spun că a venit și ziua lui îmi va arăta ca s-a plictisit și deja e prea târziu și-mi va trânti ușa în nas sătul de atâta așteptare spunându-mi: Well, dear,  I don’t  give a damn!

DAMN...GET A LIFE!

Dacă ajungi să visezi idila dintre două personaje din seriale pe care le urmăreşti poate eşti impresionat de acţiunea producţiilor televizate. Dar dacă personajele pe care le visezi sunt din producţii diferite, ca de exemplu Jessica Pearson ( SUITS) cu Don Draper (Mad Men)…e clar că ai de a face cu o problemă extrem de gravă. 

 Nu mai trăi cu ochii în monitor, lasă socializarea on-line deoparte şi trăieşte-o pe a ta, că anii trec şi alta nu primeşti. Nu primeşti nici nopţile pierdute cu ochii ţintiţi în subtitrări, nici anii investiţi în impuse poveşti de dragoste.

Dar real life-il…off, real-life-ul! Pe bune că e de trăit ca în filme. Mai laşi conservatorismul deoparte, te mai încurajezi că nu mai e timp de pierdut, mai faci loc şi aventurii şi poate, poate ajungi să fii şi tu frumos şi deştept precum Harvey Specter . Ţine…o zi, două. Dar fondul săracul nu e din Sex and The City. Nu ai cum să fii o veşnică Samantha Jones. Mai apar întrebări, piedici autoimpuse, uimiri peste uimiri. Când naiba m-am ramolit?
De fapt ai fost o viaţă Charlotte York …

Dar de mâine…

Nici prea domn nu-i bine, nici aventurier de meserie. Naturaleţea, din păcate, nu îşi mai are locul în societatea celor singuri. Parcă ai de ales mereu între un ori-ori. Nu întrevezi calea de mijloc şi ajungi speriat sau veşnic cu regrete la pachet. Parcă la ei totul e mai simplu.

Problema?! Nu te înveţi minte. Ai crezut nu de mult în basme în care nu împărţeai viaţa în ori-ori ci avea şi ori şi ori. Dar cu câte răni, răspunsuri neprimite şi întrebări pe care ai vrea să le pui ai rămas! Câteodată nici tu nu te mai recunoşti, parcă trăieşti în seriale şi viaţă ta e filmul la care ai vrea să te uiţi. Refuzi rolul de actor principal în încercările tale de a hotărî ce e de făcut. Mai păstrezi totuşi o speranţă vagă că între doi oameni se poate aprinde ceva nedefinit, de neregretat nici după certitudini triste, că există pe undeva un soul mate pregătit de o relaţie serioasă şi aşa…aproape mori aşteptând fricos să te arunci spre necunoscuţi. Dar personajele tale…tot caută şi din când în când mai şi găsesc…

Inadaptare

Paradisul a fost cândva sinonim cu lumea sau cel puțin așa am fost crescuți să credem. Întreaga creație a fost perfectă, dar apariția omului a determinat și inventarea dezechilibrelor.

Nimeni nu e perfect…acum, mâine, aici, acolo. Trebuie să inventăm zilnic noi reguli de conviețuire. Dar, ca în mult cititele cândva, pe la începurile lumii, romane ale lui Camil Petrescu, exista și incapacitatea de a ne adapta.

Există într-adevăr inadaptabilitate sau doar o râzvrătire prostească, o încăpățânare că doar ce credem noi că e corect e corect.? Cum să respectăm regula că nimeni nu-i perfect dacă nu ne putem asuma regula: eu sunt perfect, eu hotărâsc ce și cât e perfect pentru mine astăzi și aici.

Sentimentul de neputință este cel mai trist și cel mai fericit în același timp. Ne asumăm tristețea neputinței și uităm de corectitudinea formată în ani, ne inventăm scuze și trăim neputincioși o viață de somnambuli. Poate din când în când ne mai cuprinde o forță care ne face să ne vedem mai buni și mai capabili. O zi, două ,trei, o viață….

La naiba cu lupta asta! Poate ar trebui să respectăm regula micilor bucurii ale vieții! Dar cu greutățile acesteia…cum rămâne?!

Ne așteaptă riduri de experiențe, ochi blânzi de împliniri.

Nici Adam nu a fost fericit în paradisul la care visăm, sub diferite forme amăgitoare, cu toții. Poate fericirea e doar o formă fără fond.

Poate vrem din ce în ce mai mult căci nu știm că puținul e singurul care contează și nu am fost educați să îl apreciem în virtutea păstrării lui. Poate toți avem niște steaguri menite să joace rol de ghilotină la nevoie.

La urma urmei cu toții suntem niște inadaptați mai mult sau mai puțin orbi.

Zbor cu masina timpului

Teoretic mașina timpului nu a fost încă inventată. Dar în secolul în care oamenii supraviețuiesc transformându-se în roboți, o chestie simplă ca încoporarea în noi înșine a unei mici mașini a timpului pare din ce în ce mai banală.

Astăzi m-am întors în timp, fără să vreau. Am zăcut în fața unei clădiri-simbil, veche, comunistă, dar care are prinse între ziduri ani de tinerețe, vise mii, idealuri, hohote de râs. Nu am mers nici cu tramvaiul, nici cu autobuzul, am stat în mașină o oră întreagă și am contemplat-o așteptând.

Da, eram eu, dar cu câțiva ani în minus, gânditoare la coincidențele care mă tot caută peste tot. Nu am vrut să mă întorc în timp, din contră am vrut să mai fac un pas înainte. Da, preț de câteva clipe au zburat ani întregi și m-am regăsit din nou școlar cu rucsac plin de dorințe de afirmare și o putere nebănuită de a răzbate prin noapte.

Am anulat anii trecuți?! Am numărat erorile și experințele adunate? NU! Cum niște ziduri comuniste se pot transforma în mașina timpului, niște oameni dragi nu pot fi uitați, nici măcar atunci când grăbitul timp stă în loc. Din acele ziduri sunt și eu construită. Am visat la ușile și poveștile din spatele lor, am iubit cum mi-am scris la randu-mi povestea pășind pe pardosele marmorate, m-am pregătit pentru un lung drum.

Ce-i drept pe drum mi-am luat prea multe bagaje, am vrut să fac multe, dar am bifat atât de puțin și am rămas atât de tristă uneori. Dar zidurile au rămas la locul lor și m-au primit astăzi fără speranțele din trecut, fără hotărârea de a le sparge tăcerea și de a ma contopi cu tot cu povestea mea cu ele.

Deși nu am căutat să mă întorc în timp, parcă mă tot aleargă și mă cheamă în puncte de unde aș putea relua și schimba destinații întregi.

Nu, nu sunt nostalgică și nu plâng după vremuri trecute. Astăzi cred în destin. Un destin care caută să mă aducă spre o îndeplinire al cărei sens nu îl înțeleg azi. Nu cred că e greșit să te întorci și să încerci din nou: de câte ori ai șansa.Nu mă învârt în cerc și nu îmi găsesc calea, doar mă regăsesc și mă redescopăr și îmi aduc aminte că nu greșelile mă definesc ci reușitele, reușite care astăzi mă fac să le număr mult peste eșecuri.