De mâine mă voi trezi devreme să am timp să îmi beau cafeaua în voie. De mâine atenția mea va cădea doar asupra lucrurilor importante. De mâine mă apuc de învățat…chiar și minte. De mâine nu mai caut acolo unde răspunsurile nu-mi sunt date. De mâine nu mai cred. De mâine…
Dar ce fac până mă întâlnesc cu atât de așteptatul Mâine? Pierd ziua de azi. Și o tot pierd de ceva vreme. Mobilizarea o capăt doar în momente de criză când deadline-ul e înfiorător .Tot ce fac, fac în grabă, fără cântăriri sau răzgândiri prea multe. De cele mai multe ori îmi și iese. Când nu …sunt atâtea conjuncturi care pot fi învinuite!!!
Azi trăiesc fix două piese bune la radio, două râsete sau plânsete, după caz și gata: încept așteptarea lui Mâine! Dar nu îl caut în nici un fel, nu îi gătesc nimic bun, nu fac ordine, nu mă împodobesc, nu îl aștept cu flori.
Cu toate astea în fiecare zi ne reîntâlnim ca două cunoștințe bune, ne salutăm politicos și câteodată parcă ne și îndrăgostim de teama urâtului de ieri. Dar nu reușim să sedimentăm o relație trainică. Dependența mea de mâine e atât de mare încât nu întreprind nimic din toate cele promise lui doar de a-l vedea din nou și …mâine. L-am transformat în scuză?
Poate într-o zi, când azi-ul îmi va deveni suficient și îl voi căuta pe mâine să îi spun că a venit și ziua lui îmi va arăta ca s-a plictisit și deja e prea târziu și-mi va trânti ușa în nas sătul de atâta așteptare spunându-mi: Well, dear, I don’t give a damn!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu