Ok…deja m-am obişnuit cu singuratatea. Am ajuns cumva sa ne împrieteniem, am încuiat securea războiului şi am pornit, de mână, la drum.

Ea a învăţat de la mine să nu se înveţe minte, să creadă în fiecare om, să uite lucrurile urâte şi să păstreze doar clipele frumoase, plăcerea unui zar norocos, aroma unei cafele la ibric, gustul unei ţigări bune, frumuseţea unei rochii noi…pofticioase.

Eu am învăţat să nu o urăsc, să iubesc liniştea şi plăcerea vinovată de a-mi arunca toate cele la întâmplare, suficienţa plecării în grabă cu o bluză ce nu trebuia călcată, să gust cu tot trupul din diagonala patului, am învăţat să nu am mustrări de conştiinţă că îmi tratez lenea de pieptănat la coafor, am învăţat să mă încui bine, să adorm tristă, dar să mă trezesc nespus de fericită şi încrezătoare.

Ne purtăm reciproc un fel de respect născut din teamă care ne-a impus o convieţuire, cu bune şi cu rele, cu egoism, cu amabilitate, cu câte o lacrimă vărsată din lipsă de orice fel de activitate, cu câte o lacrimă nevărstată din cel mai tâmpit motiv: pe bune?! aşa mulţi bani daţi pe cremele astea anti-acneeice risipiţi pentru tine? poate mâine o să te vărs înaintea atât de mult iubitului ritual de îngrijire ….

Ok…ştiu sigur că sunt frumoasă,deşteaptă,independenţă, sexy, descurcăreaţă, norocoasă, din ce în ce mai nepăsătoare în faţa lucrurilor şi a oamenilor mici, din ce în ce mai dornică să accept că nu e o tragedie un punct pus şi însuşirea, de ce nu publică, a unor greşeli. Am luat-o de mii de ori de la capăt, am fost răutăcioasă, am fost bună şi m-am păstrat neschimbată şi în fiecare dimineaşă parcă îmi sunt şi mai dragă şi mai mândră de mine şi mai încrezătoare. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ca mai întotdeauna, astrele se aşează urmându-mi cele mai ascunse şi neştiute dorinţe, iar aşezarea lor se tranformă într-o punctare surprinzătoare mereu: am făcut-o şi pe asta, am scapat şi de data asta, mai am o şansă pentru că eu sunt…cea care are toate calităţile enumerate mai sus.

Nu aduc în discuţie iubirea, nu vreau să încalc pactul cu singurătatea şi sincer nici nu am chef astăzi.

Dar cum fac că eu , cea care poate muta munţii de loc, mor de dorul unei mâini de bărbat care poate face cu uşurinţă ce nu pot eu, cea care are inclusiv o minunată cutie de scule pe care ştiu exact cum să le folosesc, mor de dorul ei pentru că eu nu mă descurc decât cu greu, cu nervi, cu oftică, cu pierdere de timp: să închei o rochie cu fermoar la spate?!

Mai stiu...

Vorba scriitorului: nu știu alții cum sunt, dar eu, dar poate și voi…am visat din varii motive ce țin de educație, de iubirile primite de la părinți și frați, am visat să nu devin un om mic. Să creștem mari și drepți, importanți într-o lume neinteresantă, frumoși și mândri în ochii celor dragi.

 Plecăm de acasă cu un bagaj plin de planuri mărețe, siguri de noi și convinși că rampa de lansare spre un tren ce ne va duce spre măreție e doar etapă pe care nu avem cum să o ratăm. Suntem tineri, frumoși și deștepți pe deasupra!

Suntem sau, mai bine spus, am fost niște oameni mari…în devenire. Între timp, unii dintre noi am reușit să ne pierdem pe drum, dar am păstrat neatinsă încrederea oarbă în profesorii pe care viața i-a tot scos în calea noastră. Noi suntem într-o continuă devenire…măreață.

Dar cum și prin școli ne-am lovit de învățători mai pregătiți față de noi doar din prisma vârstei, plictisiți de măreții nu ne-au învățat cu drag toate tainele și ne-au luat șansa de a deveni, nu știu, niște buni matematicieni sau niște buni fizicieni căci dacă nu știam integrale nu puteam rezolva nici probleme complicate de la fizică, ne-am lovit de nepregătiți și prin căutările făcute după lăsarea în urmă a băncilor școlare.

Au trecut anii de facultate, de liceu parcă nici nu am fost și ne sedimentăm pe zi ce trece renunțând la greutățile din bagajul inițial. Astfel și din măreția noastră pierdem, între oameni mici, zilnic un procent. Parcă și noi suntem acum mici oameni!

Principiile și dreptatea din coloană au rămas doar subiecte de discuții aproape nici măcar ocazionale. Ba avem o rată de plătit, ba suntem prea năuci dimineața când plecăm spre locurile de muncă, ba avem de punctat una, alta pe liste de cumpărături.

Dar, câteodată, învinși în fosta noastră măreție …hop vine decizia. Funcția de carton și 3 lei în plus la salariu(care ne-ar ajuta ce-i drept) ne dau târcoale cu prețuri pe care am vrea să le plătim căci, la urma urmi asta-i jungla și suntem lei din fire , nu căprioare! Însă  putem suporta prețul  doar din pricina faptului că am fost, la un moment dat niște oameni potriviți în niște situații pur întâmplătoare.

Decizia…ușor de luat preț de fix 5 minute până dăm cu ochii de-o oglindă…leul e de fapt hienă! Parcă printre lucrurile multe din bagaj nu era și acest animălut. Ne aducem aminte că am fost, de mult, și frumoși și deștepți și drepți . Măcar de dragul copilului care a plecat în ciuda bagajului imens atât de nepregătit la drum alegem să fim non-hiene, chiar și fără speranța leului.

E mai grav faptul că alegem…încă să fim ceva nedefinit, convinși ca regele animalelor e doar un mit cu care nici măcar nu mai putem trăi în noi? Alegem o somnolență?

E de preferat resemnarea în locul hienizării? Astăzi, guvernați de idea ,, ce mici sunt unii oameni mari˝ ,suntem convinși că da.

Personal am lăsat de mult anii de școală mult în spate și devin repetent pe zi ce trece, în lipsa unor profesori, dar am o amintire despre niște oameni care erau la începuturi de drumuri, tineri și cu toate bagajele la ei. Și de dragul lor, cei de atunci, cei care am fost, cei care astăzi poate suntem mici e link-ul de mai jos. Fără nici o dedicație ci doar…întâmplător, căci aseară am dat peste el și versurile nu au nici o legătura, doar îmi amintesc de niște nopți în care măreția urlă de bucurie și în mine și în alții, niște profesori…între ei.