Dintii din fotografii

Cand am pierdut inocenta aceea sora cu prostia? Unde am abandonat-o? 

O regasesc din cand in cand visand cu ochii deschisi. Poate caii verzi pe pereti raman in mine ca o boala cronica pentru care leacul nu a fost inca descoperit.

Mi-e dor de ea. Am nevoie sa o am mai ales cand se  instaleaza o durere si o ciuda pe neputinta mea zilnica si mi-o transform intr-un drog pe timp se sevraj: daca ar fi la mine, chinurile mi-ar disparea.

Azi ma lupt cu liste de : aici am procedat corect, aici am gresit. Am facut tot sa salvez ce s-a terminat urat? Uneori da, uneori ma contrazic. Poate daca….mai aveam rabdare, daca ma multumeam cu putin, daca mi-ar fi ajuns doua brate pe timp de furtuna, daca as fi stiut cat de monstruoasa e singuratatea, daca nu citeam Paler, daca nu raspundeam la primul sms, daca nu traiam doar cu sufletul.

Dar, uneori mai si rad de mine si de cum am crezut eu, cu inocenta mea proasta ca viata mea poate fi traita si de altii, dupa regulile si acte lor, in semi-multumire, in plafonare, cu vise de mini-concedii, cu gesturi mici si devenite rutina, cu o portie de ardei copti sau o masina de ciorapi albi spalati impecabil.

Ei bine, nu! Poate chiar l-am si iubit, din obisnuinta, din tinerete, din conformare, din dragoste pur si simplu. Mi-a fost drag sa imping de una singura imaginandu-mi ca se va transforma in partenerul perfect. l-am vazut cu ochelarii nepotriviti si am invatat zambetul si privirea de poza, de cuplu perfect. 

Am luptat, poate nu suficient si poate nu indeajuns impotriva mea, dar cu toata uratenia de astazi cand lupta lui devine din ce in ce mai clar ineexistenta, nu am obosit, caut in mine din nou visatul cu ochii deschisi si speranta unei priviri de fotografie. Mai ales cand vad privirea lui, aceeiasi dintotdeauna de cele mai multe ori, dar si aceea care ma mustra pe mine ca nu stiu sa fiu suficient de buna, ca nefericirea mi se trage de la lipsa mea multumire cu putinul plin pe care il simteam.

Astazi gesturile lui sunt pentru alta, cu o privire de poza mult peste a mea, Ma dor, gesturile, mai ales cand stiu ca imi sunt servite special pentru durere. Dar usor, usor, pierzand orice urma de inocenta proasta mi se deseneaza tristul adevar: luptele mele, alea mici si insuficiente, condamnarea dupa fuga spre fericire se dovedesc inutile.

De fapt am ramas doar cu dintii din fotografii. Doar mediatorii ne mai pot aduce fata in fara ca doi dusmani care au uitat de un trecut comun, care mai de care mai indiferent si mai fericit prin alte parti.

Tristetea vine din faptul ca dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie o mare poveste de dragoste s-a incheiat ca un film de doi lei in care au jucat doi acotri premiati pentru rolurile vietilor-doua la numar, nefericita una cat pentru toata omenirea. Au jucat perfect pana intr-o zi s-a schimbat regizorul si s-a rupt pelicula . Sufletele s-au uratit dezvelindu-se, vorbele au inceput sa sune taios, gesturile s-au transformat in lovituri, fuga prin noapte spre alti ochi normalitate privirile de fotografie in ochi inlacrimati, goi sau inspaimantati.

Ce a ramas din ceea ce ar fi putut fi, cu un pic de noroc, un pic de blazare, un pic de nepasare, un pic de prostie inocenta, o mare poveste de dragoste? Nimic…nici macar dorinta neuitarii, nici ura pentru anii multi ce par acum pierduti. Nimicul asta infiorator se poate extinde peste suflete pana la acaparare pana cand frica de privirea de poza va strange sufletul intr-o capcana pana cand se va goli…iremediabil. Dar atat timp cat uitatul in urma mai lasa loc dorului de inocenta proasta poate si iremediabilul ramane la stadiul de remediabil

Eticheta

Aproape din prima zi cand mintea umana incepe sa inteleaga si sa stocheze invatam…cum avem voie sa ne comportam. Nu e frumos sa te scarpini in nas, sa te alinti in public, sa urli ca nu iti convine ceva anume.

O tinem tot asa o viata. Dar, din cand in cand, mai incalcam cate o regula…a bunului simt, de circulatie, de dieta, de autocontrol. Mai uitam de promisiuni, de datorii, de iubiri auto-impuse, de toate…

Cand creierul uita de comenzi si lasa mainile sa scrie singure, sa dea click-uri, lasa gura sa urle durerea din suflet eliberand plamanii, lasa loc palmelor aruncate la intamplare.

De frica etichetelor ne inchidem in noi si uitam cine suntem cu adevarat. Inchise portile comunicarii ramanem doar etichetati: ea e asa, el nu e de vina, unii sunt destepti, altii inganfati. Uitam sa traim cu adevarat incercand sa pastram niste aparente care ne nu definesc de nici o culoare.

Intre patru pereti oribili de bloc comunist, intr-un lift sau galopand la volan suntem mai liberi de mii de ori decat in fotografii fara tarmuri. Dar recunoasterea nu ne e permisa si luptam pentru oribilele aparente, le transformam in arme si luptam cu toata puterea, de multe ori ajutati si de ceilalti, impotriva etichetatilor. Luptam sa le rupem siglele initiale si sa adaugam unele mai urate, mai daunatoare, mai infioratoare.

Dar ce sa vedem?! Cum nici fumatorii inraiti nu se lasa impresionati de imaginile de pe pachetul de tigari nici etichetatii neiubitori de etichete nu acorda importanta demersurilor noastre.

Si atunci, nu ar fi normal ca macar din cand in cand, sa uitam de reguli, de acte, de cercuri, de ceilalti care traiesc in locul nostru?! Sa lasam durerile, bucuriile, nebuniile sa iasa la iveala. Sa traim macar cinci minute fara frica de lume, doar pentru noi si doar viata noastra,neimpartita nici macar la doi?

Dupa trecerea timpului regulamentar curajosii isi vor imbraca etichetele groaznice si vor incerca din rasputeri sa le poarte .Nu de dragul lumii si nici macar al lor. De dragul celor cinci minute pe care le vor intoarce dupa aceea pe mii de parti, isi vor dori inghitirea lor si stergerea din memorie…sub povara categorisirii.Si de dragul celor care i-au etichetat si isi traiesc viata moarta facand uz de arme oribile si recpectand toate regulile…pana cand un etichetat etichetator ca mine se razvrateste si lasa ratiunea deoparte.

M-am gasit...in viata!

Cu capul in nori sau prinsi in diverse activitati care mai de care mai neinteresante si mai nefolositoare uitam din ce in ce mai des sa ne uitam la lucruri mici. Lucrurile alea mici pierdute pot transforma rutina vietilor noastre in mici tragedii.

Scriu randurile de azi cu ochii umflati, dar cu sufletul plin.

Singuratatea, fara rutina obisnuintei, e oribila si monstri nascuti din te miri ce apar la fiecare colt si cu fiecare incuietura de usa. Stiu sa se inmulteasca din pareri de rau, din neputinta, din ,,ce mi-a trebuit”, de dorul somnului bleg de mai demult, din asteptari…nespuse.

Ca arma impotriva ei am inventat eu un mostru, blanos si muscacios. Un fals remediu. Stiu ca se impune o renuntare grabnica la remediul acesta, in vederea obtinerii unei non-dependente. Cu ultimele urme de impotrivire egoismului si salbaticiei care se nasc si ele din monstri, acceptarea renuntarii la remediu a devenit si ea obisnuinta. Dar inca nu e momentul, nu acum 2 luni, nu maine, nu saptamana viitoare, nu ieri!

Nepregatita l-am piedut pe micul prieten cu care m-am invatat sa dorm nas in nas, sa ma lupt, sa ma supar, sa ma bucur. Tragedie?! Putin spus!!!

Toti monstri si toate regeretele bagate intr-un sertar au iesit la suprafata. Deodatata, in 5 minute, prin noapte la lumina lanternei care imi cauta remediul fara viata.

Prapastia s-a redeschis si neputinta s-a reinstalat. De data asta cu drepturi depline. Uitarea indusa nu e de folos si uitatul spre ,, de maine” inutil. Blocaj total, soc! La randul meu m-am transformat intr-un gol care plange si atat. Nici ochi, nici picioare, nici maini, nici creier, nimic nu mai misca.

Din toate astea se ridica doar o ura fara margini. Ma urasc pe mine si pe restul lumii si ma blochez intre cei patru pereti cu cornul in perna, pastrez ura si alung toate gandurile….de maine nu mai exista….

??? La etajul 5, pe o scara de bloc prafuita, speriat si cuminte sta remediul mediu pe care eu il crezusem mort. Nici macar o zgarietura! Ramane doar misterul: a fugit printre picioarele mele cand am intrat in casa sau a sarit pe geam, de la etajul 4 in pom, din pom pe trotura si dupa aceea in casa scarii? Hercule Poirot trebuie anuntat!

Dar stiti ce? Chiar nu mai conteaza: pisoiul meu traieste!!!

UNFRIEND!

Stiu, stiu…prieteniile on-line nu-si merita radacina comuna a substantivului prietenie. Dar, cel putin eu una,  ma imprietenesc astfel doar cu oameni pe care ii cunosc sau in care cred. Unfriend-ul mi se pare o actiune on-line fara sens. Daca ma imprietenesc respectand un astfel de principiu, de m-as desprieteni altfel?

Din pacate de multe ori ne dam unfriend si in viata de zi cu zi, noi oameni care ne-am cunoscut nu doar din vedere ci, la un moment dat ne-am stiu si ticuri si defecte si perfectiuni. Exista unfriend in viata? Am dat…de cateva ori si eu, dar peste ani la auzul intamplator al evolutiei celor pe care mi i-am sters de pe lista oficiala a pritenilor, una nescrisa, pastrata in suflet, am constatat ca nu exista asa ceva. Mi se face dor de toate cele: ticuri, defecte ,perfectiuni.

Daca eu astazi sunt intr-un fel sunt o suma a unor experiente, a unor discutii, a unor intamplari, a unor oameni cu care am interactionat la un moment dat.

Intr-adevar, de curand am inteles lucrurile acestea, ascultand o doamna povestind ca asezatul cu trecutul la masa reprezinta o dovada de civilizatie si de acceptare a ta ca om. La urma urmei trecutul e o parte din fiecare de noi si daca il renegam…ne renegam in parte si devenim infirmi, neintregi.

E usor sa dai unfriend: gata de maine uiti ca am fost prieteni. Mai rau, pastrezi si o ura in tine si o ignoranta in ceea ce priveste ajunsul la final. E mai usor sa spui ca a gresit doar celalalt, ca tu esti special si nu ai meritat, orice consideri tu ca nu ti-a fost corect.

Si asa te anulezi, bucata cu bucata, cu fiecare clipa stearsa din memorie si emotie din suflet.

Eu-friendul tau m-am schimbat, am mers cand drept, cand stramb, cand in genunchi. SHIFT+DELETE nu merge! Alzheimer-ul nu sterge nici macar el tot, raman simturi, mirosuri, impresii.

Oamenii nu respecta asteptarile altora, dar raman vii si neschimbati…in amintiri. Iar tu, ca si mine, faci parte din amintiri si mi-ai jucat alaturi.

M-am cam pierdut, dar ma explic: am tinut sa scriu mai ales pentru mine. Ma iubesc cu bune si cu rele si nu vreau sa ma sinucid…in trecut. O mana de ajutor la nevoie, la apel, o privire dreapta fix in ochi, un la multi ani sau un buna ziua le voi da oricand . Nu pentru cei ce-mi dau unfriend, ci pentru mine, pentru anii ramasi in urma, pentru noptile din facultate, pentru scrisul pe bancile de liceu, pentru discutiile anoste in care fiecare incerca sa para altul.

PS: cei mai tristi utilizatori de facebook sunt cei care isi pun roba de judecator si dau verdicte, dau un friend, iau dreptul de salut!

Prima postare

Fara ,,despre mine”, fara raspunsuri la de ce-uri, fara alte explicatii care acum imi par de-a dreptul inutile. Asa, pur si simplu, incepem….

Asteptari?! De trenuri, de sanse, de trecere a timpilor morti? Astazi asteptari in ceea ce-i priveste pe ceilalti. Cum ar fi daca intr-o dimineata ne-am trezi fara sentimente de orice fel si ne-am ghida doar dupa ratiune? Simplu si trist. Sa luam oamenii asa cum sunt…ce simplu si trist in continuare.

Generalizarea nu-i de firea mea egocentrista, deci: sa iau oamenii asa cum sunt. Dar, oricat de mult incerc, nu pot. M-am invat sa impart la doi, in alb si negru, tot ce simte si gandeste. Inclusiv eu sunt buna ori rea. Griurile si culorile mi-au lipsit aproape o viata.

Albul si negrul sunt monotone si gresite pentru ca, din pacate, griurile exista si, din fericire, si culorile frumoase.

De asta e greu…ca nu stiu cum sa aduc culorile printre atat de mult alb cu negru. Oamenii nu sunt doar buni, oamenii dezamagesc, oamenii lasa urme adanci si urate. Mersul mai departe devine din ce in ce mai greu si vreau sa ma asez pe un colt de trotuar si sa….astept sa treaca, sa-mi treaca, sa uit sa ma fi odihnit suficient cat sa pot imparti din nou lumea la doua valori.

stand pe bucata mea de piatra am inteles ca oamenii sunt si buni si rai, fiecare la randul lui. Greul vine din incapacitatea mea de accepta ca sunt mioapa  si nu vad intotdeauna realitatea. Si ce daca? O refac eu cum vreau, doar sa nu uit ce stiu azi ca oamenii trebuie acceptati si cu bune si cu rele. Asteptarile sunt ale mele. De la mine va porni schimbarea lumii mele. Nu imi folosesc impartirile in categorii sau uitarile definitive. La urma urmei candva asteptarile erau certitudini fara sa stiu. Durerea vine din transformarea inversa: din certitudini in asteptari. Dezamagirea vine din pierderea certitudinii. Cu ce raman dupa un astfel de episod? Cu un gol imens, o dorinta de razvratire, o ura. Toata astea ma transforma in negru desi imi tot caut scuze ca sunt alb.

De fapt am vrut sa scriu despre cum incerc sa vad drumul de dinantea picioarelor bagate in pantofi inalti incomozi si sa nu imi intorc privirea in spate caci, de cele mai multe ori, nu mai are nici un rost. Am vrut sa scriu ca ideea ca mi-au fost inselate asteptarile o consider azi gresita. Ce a fost a fost si nu are rost sa uit sa salut sau sa preiau un apel. Asteptarile nu mi le-am concretizat eu, ceilalti asa sunt, eu nu am stiut sa ii vad. Transformarea in monstri si imbracarea mea intr-un alb imaculat e inutila. Mi-am luat o pensula, un pahar cu apa si am sters din uratenia negrului cu bucati de alb. Mi-a iesit, cu anti-talentul meu intr-ale artelor frumoase, un gri urat si monoton (frica vietii mele). Dar e iunie , tei au inflorit si am furat cu narile doua-trei miresme si usor, usor din alb si negru am obtinut un pastel si cateva concluzii ajutatoare.

Indiferent de experienta viata trebuie sa mearga mai departe. Capitularea inseamna recunoasterea inselarii propriilor asteptari si nu sunt inca pregatita pentru asta. Inca pot spera la culori aprinse, culori care se vor trage din pastelul de azi.