Cand am pierdut inocenta aceea sora cu prostia? Unde am abandonat-o?
O regasesc din cand in cand visand cu ochii deschisi. Poate caii verzi pe pereti raman in mine ca o boala cronica pentru care leacul nu a fost inca descoperit.
Mi-e dor de ea. Am nevoie sa o am mai ales cand se instaleaza o durere si o ciuda pe neputinta mea zilnica si mi-o transform intr-un drog pe timp se sevraj: daca ar fi la mine, chinurile mi-ar disparea.
Azi ma lupt cu liste de : aici am procedat corect, aici am gresit. Am facut tot sa salvez ce s-a terminat urat? Uneori da, uneori ma contrazic. Poate daca….mai aveam rabdare, daca ma multumeam cu putin, daca mi-ar fi ajuns doua brate pe timp de furtuna, daca as fi stiut cat de monstruoasa e singuratatea, daca nu citeam Paler, daca nu raspundeam la primul sms, daca nu traiam doar cu sufletul.
Dar, uneori mai si rad de mine si de cum am crezut eu, cu inocenta mea proasta ca viata mea poate fi traita si de altii, dupa regulile si acte lor, in semi-multumire, in plafonare, cu vise de mini-concedii, cu gesturi mici si devenite rutina, cu o portie de ardei copti sau o masina de ciorapi albi spalati impecabil.
Ei bine, nu! Poate chiar l-am si iubit, din obisnuinta, din tinerete, din conformare, din dragoste pur si simplu. Mi-a fost drag sa imping de una singura imaginandu-mi ca se va transforma in partenerul perfect. l-am vazut cu ochelarii nepotriviti si am invatat zambetul si privirea de poza, de cuplu perfect.
Am luptat, poate nu suficient si poate nu indeajuns impotriva mea, dar cu toata uratenia de astazi cand lupta lui devine din ce in ce mai clar ineexistenta, nu am obosit, caut in mine din nou visatul cu ochii deschisi si speranta unei priviri de fotografie. Mai ales cand vad privirea lui, aceeiasi dintotdeauna de cele mai multe ori, dar si aceea care ma mustra pe mine ca nu stiu sa fiu suficient de buna, ca nefericirea mi se trage de la lipsa mea multumire cu putinul plin pe care il simteam.
Astazi gesturile lui sunt pentru alta, cu o privire de poza mult peste a mea, Ma dor, gesturile, mai ales cand stiu ca imi sunt servite special pentru durere. Dar usor, usor, pierzand orice urma de inocenta proasta mi se deseneaza tristul adevar: luptele mele, alea mici si insuficiente, condamnarea dupa fuga spre fericire se dovedesc inutile.
De fapt am ramas doar cu dintii din fotografii. Doar mediatorii ne mai pot aduce fata in fara ca doi dusmani care au uitat de un trecut comun, care mai de care mai indiferent si mai fericit prin alte parti.
Tristetea vine din faptul ca dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie o mare poveste de dragoste s-a incheiat ca un film de doi lei in care au jucat doi acotri premiati pentru rolurile vietilor-doua la numar, nefericita una cat pentru toata omenirea. Au jucat perfect pana intr-o zi s-a schimbat regizorul si s-a rupt pelicula . Sufletele s-au uratit dezvelindu-se, vorbele au inceput sa sune taios, gesturile s-au transformat in lovituri, fuga prin noapte spre alti ochi normalitate privirile de fotografie in ochi inlacrimati, goi sau inspaimantati.
Ce a ramas din ceea ce ar fi putut fi, cu un pic de noroc, un pic de blazare, un pic de nepasare, un pic de prostie inocenta, o mare poveste de dragoste? Nimic…nici macar dorinta neuitarii, nici ura pentru anii multi ce par acum pierduti. Nimicul asta infiorator se poate extinde peste suflete pana la acaparare pana cand frica de privirea de poza va strange sufletul intr-o capcana pana cand se va goli…iremediabil. Dar atat timp cat uitatul in urma mai lasa loc dorului de inocenta proasta poate si iremediabilul ramane la stadiul de remediabil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu