Nu-mi aduc aminte
acum dacă am scris sau nu pornind de la o vorbă de duh a autorului unuia dintre
cele mai populare bloguri personale: dacă viața vrea să te pedepsească îți dă o
a doua șansă.
Nu pentru că ai
fi greșit neapărt prima dată sau nu ai înțeles exact cum stau lucrurile.
Poate doar nu ai
știut să te iubești atât de mult încât să crești și în ochii tăi puțin. Da, să
crești în proprii tăi ochi. Le-ai făcut pe toate cum ai crezut că e mai bine,
te-ai străduit să mulțumești părinti, frați, colegi,
prieteni, șefi, iubite...până
într-o zi când te-ai trezit lipsit de puteri și actor prost în propria ta
viață.
Și ai avut
nesăbuitul curaj de a-ți lua lumea în cap, de a risca tot universul perfect pe
care ți l-ai creat cu greu, cu încercări, cu limbi mușcate, cu lacrimi
înghițite nopți la rând, cu fericiri atât de trecătoare...
Dar lumea noastră
nu e una a curajoșilor, e una a arătătorilor din deget, e lumea celor care dorm
cu mâinile pe pietre și mi te-ai trezit singur. Ai scăpat de toate, dar ai
rămas și gol fărî orizonturi prea largi. Nu ai avut nimic altceva de făcut
decât să tot cauți răspunsuri la niște întrebări pe care tot tu le puneai (deodată
curajul tău te-a făcut nedemn de rolul de interlocutor). Așa ai ajuns la
blogurile altora, să sorbi fiecare cuvânt, să dezvolți un dialog cu orice literă care ți-a scos-o netul
în cale. Te-ai tot gândit că toată suferința aia poate o meriți, poate nu ai
făcut un lucru bun în toată minunata viață, poate tot avântul a fost pur și
simplu...degeaba și a doua șansă de mai sus a trecut pe lângă tine ca un tren
și nu ai avut timp sau nu te-ai descurcat atât căt să o prinzi și să vă legați
unul de celălalt.
Curaj a două oară
nu ai mai avut...și te-ai culcat, ai strabătut locuri și oameni cu ochii
închiși, ai umblat fără echipament de protecție cu sufletul făcut mic la vedere
poate-poate o fugi și el. Ai dormit, ai
dormit, ai dormit chiar și atunci când șansa ți-a dat revanșă la table.
Avutul de curaj,
speranța într-un mai bine ispititor, urletele durerii cu care ai învățat să
trăiești, liniștea și resemnarea și somnul...toate te-au adus în dimineața aia
de duminică în care a sunat ceasul și te-ai bagat direct sub dușul rece.
Erai obosit...dar
gata se făcuse timpul de lăsat totul în urmă și de luat decizii...care au
început să nu îți mai aparțină doar ție.
De fapt nu a fost
vorba niciodată despre o altă șansă. Habar nu ai avut ce înseamnă noroc până
mai ieri, nu ai crezut că meriți. Te-ai trezit iubindu-te și abia atunci au
venit și restul bucuriilor. Mici, mari, grele în așteptări, nu contează pentru
că în sfârșit nu se rezumă la tine perfectul și nu le asociezi nici măcar o clipă cu
sacrificii.
Și iată cum
poveștile în care nu ai crezut niciodată vin spre tine și le primești cu drag:
azi merit și eu una rostită înainte de culcare.