smile, it’s free...and it's aright!

Fotografia am gasit-o pe facebook...și m-am lăsat convinsă să scriu, într-o scurtă pauză.

De ce să fim triști când uneori este atât de ușor parcă să ne veselim. Sau poate doar eu am trecut de faza aia în care toate corăbiile se scufundauu înainte de a porni în larg.

De cele mai multe ori visăm la complicat, dar simplul atât de la îndemănă este atât de confortabil.

Poate simplul este o șansă de întoarcere la starea de bine și atât. Fără vise, speranțe, dar și fără iluzii sau dezamăgiri.  Uneori  lucrurile trebuie luate așa cum sunt, fără dorință de schimbare, fără păreri de rău privind în urmă.

foto

Parcă simplul începe să devină burete, dar nu unul al uitării și nici unul al vremurilor trăite nu la timpul lor și cu câțiva ani după. Dar cine hotărâște când...e vremea lor?! În nici un caz cei din jur și nici noi. Viața, cum bine spune o bună prietenă, e plină de surprize ! Într-o săptămână se poate schimba din temelii, noi ne putem transforma în alții.

Mai ieri parcă ne vedeam în baston alături de nepoți pe canapelele cu perne multe când ne-am trezit într-o furtună care ne-a scos toți fulgii din perne și cheile din uși sau într-un ocean în care brațele nu mai puteau doar din deziluzia unui țărm care se încăpățâna să se arate.

Dar deodată...decorul se schimbă cu totul și apare liniștea , dar nu liniștea aceea soră cu frica, cu teroarea, cu singurătatea. O liniște în care parcă toate stau cuminți la locul lor, în care mâine este important să sune ceasul la timp, în care trecutul e doar un subiect de discuție echivalent cu starea vremii. Dar cel mai asurzitor element al liniștii e faptul că așteptarea pare că s-a terminat. Ce a fost a fost, și multe au fost chiar frumoase, ce va fi va fi. Nu mai există nici întrebări și nici căutari oarbe de răspunsuri convenabile.

Azi sunt doar zâmbete și mii de mici bucurii...și deocamdată e suficient. Între minus și plus infinit zero reprezintă echilibru. Poate eu am ajuns azi să o iau într-adevăr de la zero, până acum eram pe minus.

Vorbesc despre azi-ul în care suntem copii mari și avem voie să traversăm singuri, în care am scăpat de frica abandonului. Azi ne putem întoarce în timp doar pentru a mai gusta din nou ce nu am știut să trăim prima dată.

Deci ...smile, it’s free...therapy.

Țară-Țară vrem ostași!!!

De fapt...despre asta am vrut sa scriu

Cred  că am avut parte de o copilărie fericită de care îmi aduc aminte cu plăcere. De ea și de jocurile ei: jocuri de echipă în care învățam că pentru a câștiga e nevoie de sprijin reciproc. Sticluța cu otravă, Țarile, Castel și Zece pietre, Țară-Țară vrem ostași, Flori, fete și băieți sunt doar câteva de acest gen.

Deși nu am un copil, mă fac participant la sportul național de dat cu părerea și cred că cei mici de astăzi, în ciuda jucăriilor mai interesate, a inteligenței mult mai ascuțite, închiși în bule de protecție, pierd un start important în ceea ce privește dezvoltarea unor relații de colaborare și de prietenie.

Dar nici noi nu suntem mai prejos și din păcate oferim exemple din ce în ce mai proaste. Poate am doar eu o zi proastă. Mi se pare că am uitam să gândim în echipă, că ne pierdem pe rând valorile, că cei ca mine, neînzestrați cu o inteligență peste medie, dar muncitori și dornici de mai mult nu avem practic nici o șansă. Până și cei cu experiență sunt umiliți și puși în situații penibile pentru ... a-și asigura în continuare traiul de zi cu zi.

Ne lăsăm conduși de tot felul de personaje dubioase pentru că am uitat cum e să ai coloană vertebrală sau dacă o avem nu e bună decât pe post de material de rupt în două pentru cei care s-au născut să dea ordine. Cu ce drept își pot asuma unii puterea de decizie asupra unor nume pe niște liste?!

Ne transformăm zi de zi în emigranți...poate în altă parte e mai bine, pentru că la noi în țară respectul e doar o noțiune scrisă în DEX.

Am uitat uitat să ne strângem bine brațele între noi...să nu lăsăm unul din echipa adversă să rupă zidul. Echipa adversă se ridică dintre noi, ne schimbă din temelii...doar pentru că am fost găsiți pe niște baricade.

Nu sunt un om rezistent la schimbare, dar nici schimbarea din temelii nu cred că e tocmai cea mai bună soluție. Avem de învățat de la fiecare om în parte, premiul pentru cel mai deștept sau atotștiutor om nu a fost încă inventat...

Dacă noi suntem părți ale unei astfel de societăți, cum vor fi copii noștri?! Cei care nu se joacă niciodată nesupravegheați?

Ne întoarcem în timp și uităm ce înseamnă prietenia și colegialitatea, ne învățăm să fim pe cont propriu, părți ale unor așa-zise echipe în care doar o singură părere este importantă. 

- Țară, țară, vrem ostași!

- Pe cine?!

  Pe cei mici, neimportanți...

  Pe cei mari, importanți...

  Pe toți...

  Doar noi suntem buni...astăzi!

FOTO

ZBOR

Totuși cei care au scris frumoase povești de dragoste au știu despre ce vorbesc...

Inutil ne mințim că merge și așa, că pofta vine mâncând, că obișnuința e suficientă...o viață. Ne putem amăgi un an, șapte, o viață că putem prinde din mers. Ne plafonăm din teamă și din lipsă de curaj .

Avioane nezburătoare, gânduri care nu au echivalent în viața de zi cu zi...cu toții avem un vis.

Cu toate astea există exemple la fiecare pas. Oameni pe care îi știm de mult, cu bune cu rele și care astăzi ne par compleți, azi când se împart la doi. Oare cum au putut trăi așa, cu handicap?!

Așa devenim conștienți de lipsurile noastre, de neputința de a fi la rândul nostru compleți. Poate am fost și noi cândva.Poate nu am fost, dar undeva acolo, în cel mai îndepărtat colț al rațiunii știm că lipsește piesa esențială.

Cred că, deși nu are un nume clar sau nu durează o viață, există un sentiment care ne face să devenim un tot, noi cu noi înșine. Chimie, scânteie sau un deja-vu, indiferent de nume, ne face să acționăm și să devenim mândri de așteptarea care în sfârșit a meritat să o lăsăm să ne dea un gust amar fiecărei zile luate în parte, fiecărei clipe de o împlinire închipuită.

De dragul celor întregi de lângă noi, pe care ar trebui să îi ridicăm la rand de model, de mila celor întregiți cu fărmâne închipuite furate dintr-un celălalt, ar trebui să învățăm să ne acceptăm așteptarea ca handicap, să sperăm la leacul miraculos...chiar și o viață. Să transformăm așteptarea în căutare dar să nu bifăm ,,am găsit,, din frica , din dorința de reintra în răndul lumii, de a mulțumi așteptările altora.

Aripile pot crește și putem zbura cu toții, chiar și noi cei care nu mai avem astăzi picioare...eu tocmai i-am admirat pe unii.

Și, cu toții putem zbura de mai multe ori.

FOTO

Rehab

de ascultat...

Nu am mai scris de mult. Din două motive: am fost plecată ,,în afara localității„ și am primit niște feedback-uri, scriu bine dar sunt extrem de tristă. Așa că am ales să aștept să am timp și să nu mai scriu trist.

Dar nu sunt tristă și altfel nu pot să scriu. Amuzamentul mi-l păstrez pentru rutina de zi cu zi și sufletul din palmă nu știu cum să-l ascund. Dar de dimineață am dat peste o postare cu cântec...ce-mi place enorm ,,we only said good bye with words„ și așa am ajuns să scriu despre reabilitare forțată.

Nu sunt tristă, nici fericită, nici deprimată. Sunt eu așa cum m-a caracterizat cel mai bine cineva: tâmpită până la capăt. Îmi jur că nu mai plec fără măști după mine, dar le uit mereu în mașină. La urma urmei mi-a fost prezis că ușile mi se vor deschide doar datorită deschiderii mele. Nu sunt de o inteligență rară, nu sunt nemaipomenită sunt doar eu și așa știu să merg înainte.

Oameni și locuri noi, situații în care nu m-aș fi văzut niciodată...toate șanse de a fi altfel , de a mă prezenta cu echipament de protecție. Dar e incomod și mie îmi place să mă mișc în voie, să merg cu sufletul la vedere. Să îl fărâm și să îl strâng în mii de cutii de frica ruperii lui în și mai multe mii.

Dar puzzle-ul mă pasionează și de fiecare dată reușesc să îl reconstruiesc. Dacă ar fi intact cu ce mi-aș umple prețiosul timp?! Am mai spus-o: am învățat să nu mă învăț minte. De curând m-am întâlnit cu două personaje care seamănă mult cu alte două personaje responsabile cu fragmentarea puzzle-lui și reconstruirea lui. E foarte probabil ca imaginația să se joace cu simboluri, căci încă nu am pus toate piesele cap la cap. Am înțeles măcar ce vreau, ce am căutat fără să știu. Ce am avut și am pierdut de dragul căutării.

Jucat încă o dată jocul acela din care am reușit să ies...ciufulită ar trebui să fie destul de plictisitor. Uite că nu e și-mi place. Deci...nu m-am schimbat prea mult. Bine, recunosc, am casca la mine, dar o port peste cap, sufletul despre cam mi se tot spune că nu ar trebui arătat lumii tot dezgolit umblă. Un neascultător!

Deci, nu sunt tristă, sunt doar tâmpită...în continuare. No, no, no...

FOTO