Cred că am avut parte de o copilărie fericită de
care îmi aduc aminte cu plăcere. De ea și de jocurile ei: jocuri de echipă în
care învățam că pentru a câștiga e nevoie de sprijin reciproc. Sticluța cu otravă, Țarile, Castel și Zece
pietre, Țară-Țară vrem ostași, Flori, fete și băieți sunt doar câteva de
acest gen.
Deși nu am un
copil, mă fac participant la sportul național de dat cu părerea și cred că cei
mici de astăzi, în ciuda jucăriilor mai interesate, a inteligenței mult mai ascuțite,
închiși în bule de protecție, pierd un start important în ceea ce privește
dezvoltarea unor relații de colaborare și de prietenie.
Dar nici noi nu
suntem mai prejos și din păcate oferim exemple din ce în ce mai proaste. Poate
am doar eu o zi proastă. Mi se pare că am uitam să gândim în echipă, că ne
pierdem pe rând valorile, că cei ca mine, neînzestrați cu o inteligență peste
medie, dar muncitori și dornici de mai mult nu avem practic nici o șansă. Până
și cei cu experiență sunt umiliți și puși în situații penibile pentru ... a-și
asigura în continuare traiul de zi cu zi.
Ne lăsăm conduși
de tot felul de personaje dubioase pentru că am uitat cum e să ai coloană
vertebrală sau dacă o avem nu e bună decât pe post de material de rupt în două
pentru cei care s-au născut să dea ordine. Cu ce drept își pot asuma unii
puterea de decizie asupra unor nume pe niște liste?!
Ne transformăm zi
de zi în emigranți...poate în altă parte e mai bine, pentru că la noi în țară
respectul e doar o noțiune scrisă în DEX.
Am uitat uitat să
ne strângem bine brațele între noi...să nu lăsăm unul din echipa adversă să
rupă zidul. Echipa adversă se ridică dintre noi, ne schimbă din temelii...doar
pentru că am fost găsiți pe niște baricade.
Nu sunt un om
rezistent la schimbare, dar nici schimbarea din temelii nu cred că e tocmai cea
mai bună soluție. Avem de învățat de la fiecare om în parte, premiul pentru cel
mai deștept sau atotștiutor om nu a fost încă inventat...
Dacă noi suntem
părți ale unei astfel de societăți, cum vor fi copii noștri?! Cei care nu se
joacă niciodată nesupravegheați?
Ne întoarcem în
timp și uităm ce înseamnă prietenia și colegialitatea, ne învățăm să fim pe
cont propriu, părți ale unor așa-zise echipe în care doar o singură părere este
importantă.
- Țară, țară, vrem
ostași!
- Pe cine?!
Pe cei mici,
neimportanți...
Pe cei mari,
importanți...
Pe toți...
Doar noi suntem buni...astăzi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu