Fotografia am
gasit-o pe facebook...și m-am lăsat convinsă să scriu, într-o scurtă pauză.
De ce să fim
triști când uneori este atât de ușor parcă să ne veselim. Sau poate doar eu am
trecut de faza aia în care toate corăbiile se scufundauu înainte de a porni în
larg.
De cele mai multe
ori visăm la complicat, dar simplul atât de la îndemănă este atât de
confortabil.
Poate simplul
este o șansă de întoarcere la starea de bine și atât. Fără vise, speranțe, dar
și fără iluzii sau dezamăgiri. Uneori lucrurile trebuie luate așa cum sunt, fără
dorință de schimbare, fără păreri de rău privind în urmă.
Parcă simplul
începe să devină burete, dar nu unul al uitării și nici unul al vremurilor
trăite nu la timpul lor și cu câțiva ani după. Dar cine hotărâște când...e
vremea lor?! În nici un caz cei din jur și nici noi. Viața, cum bine spune o
bună prietenă, e plină de surprize ! Într-o săptămână se poate schimba din
temelii, noi ne putem transforma în alții.
Mai ieri parcă ne
vedeam în baston alături de nepoți pe canapelele cu perne multe când ne-am
trezit într-o furtună care ne-a scos toți fulgii din perne și cheile din uși
sau într-un ocean în care brațele nu mai puteau doar din deziluzia unui țărm
care se încăpățâna să se arate.
Dar
deodată...decorul se schimbă cu totul și apare liniștea , dar nu liniștea aceea
soră cu frica, cu teroarea, cu singurătatea. O liniște în care parcă toate stau
cuminți la locul lor, în care mâine este important să sune ceasul la timp, în
care trecutul e doar un subiect de discuție echivalent cu starea vremii. Dar
cel mai asurzitor element al liniștii e faptul că așteptarea pare că s-a
terminat. Ce a fost a fost, și multe au fost chiar frumoase, ce va fi va fi. Nu
mai există nici întrebări și nici căutari oarbe de răspunsuri convenabile.
Azi sunt doar
zâmbete și mii de mici bucurii...și deocamdată e suficient. Între minus și plus
infinit zero reprezintă echilibru. Poate eu am ajuns azi să o iau într-adevăr
de la zero, până acum eram pe minus.
Vorbesc despre
azi-ul în care suntem copii mari și avem voie să traversăm singuri, în care am
scăpat de frica abandonului. Azi ne putem întoarce în timp doar pentru a mai
gusta din nou ce nu am știut să trăim prima dată.
Deci ...smile,
it’s free...therapy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu