ZBOR

Totuși cei care au scris frumoase povești de dragoste au știu despre ce vorbesc...

Inutil ne mințim că merge și așa, că pofta vine mâncând, că obișnuința e suficientă...o viață. Ne putem amăgi un an, șapte, o viață că putem prinde din mers. Ne plafonăm din teamă și din lipsă de curaj .

Avioane nezburătoare, gânduri care nu au echivalent în viața de zi cu zi...cu toții avem un vis.

Cu toate astea există exemple la fiecare pas. Oameni pe care îi știm de mult, cu bune cu rele și care astăzi ne par compleți, azi când se împart la doi. Oare cum au putut trăi așa, cu handicap?!

Așa devenim conștienți de lipsurile noastre, de neputința de a fi la rândul nostru compleți. Poate am fost și noi cândva.Poate nu am fost, dar undeva acolo, în cel mai îndepărtat colț al rațiunii știm că lipsește piesa esențială.

Cred că, deși nu are un nume clar sau nu durează o viață, există un sentiment care ne face să devenim un tot, noi cu noi înșine. Chimie, scânteie sau un deja-vu, indiferent de nume, ne face să acționăm și să devenim mândri de așteptarea care în sfârșit a meritat să o lăsăm să ne dea un gust amar fiecărei zile luate în parte, fiecărei clipe de o împlinire închipuită.

De dragul celor întregi de lângă noi, pe care ar trebui să îi ridicăm la rand de model, de mila celor întregiți cu fărmâne închipuite furate dintr-un celălalt, ar trebui să învățăm să ne acceptăm așteptarea ca handicap, să sperăm la leacul miraculos...chiar și o viață. Să transformăm așteptarea în căutare dar să nu bifăm ,,am găsit,, din frica , din dorința de reintra în răndul lumii, de a mulțumi așteptările altora.

Aripile pot crește și putem zbura cu toții, chiar și noi cei care nu mai avem astăzi picioare...eu tocmai i-am admirat pe unii.

Și, cu toții putem zbura de mai multe ori.

FOTO