Pe locuri, fiți gata…6-6!!!

Cine a spus ca joaca se termină în același timp cu copilăria?! Dorim, cât suntem mici, să creștem mari...să ne jucăm cu adevărat: de-a mama și de-a tata.

O dată înarmați cu înțelepciunea maturității luăm în serios totul și cică uităm joaca și învătăm lucruri noi, mascate...în joc: ascunsa după degete, adevăr nu, provocare după provocare, sticluța cu parfum năucitor, dansul în pereche. Mai mult, ne aventurăm și spre jocurile create pentru adulți, cele de noroc.

Ne luăm zarurile în mâini și începem : cel mai bun din trei...partide. Dar amestecăm tablele cu pokerul și blufăm: dorim să se termine cu remiză.

Ne costumăm în diverse personaje, ne punem ochelarii fumurii pe nas, să ascundem emoțiile inoportune, să nu părem învinși după prima linie și pornim jocul.

Notăm pe scări imaginare, chiar dacă după... 4 shaturi sau dimineața toți sunt mai frumoși și așteptăm momentul nostru, ghidați doar de speranța unei duble. Poate dacă vine...scoatem toate piesele din trei mutări, chiar dacă adversarul  imaginar e cu jumătate de tablă înaintea noastră.

Zarurile noastre nu au fost norocoase din prima, a doua...și tot așa. Dar noi suntem adulți și putem inventa și jokerii și așii. Să îi folosim la nesfârșit! În plus am trecut de mult de vârsta la care trebuia să scoatem buletinul din buzunar pentru a putea achiziționa diverse...

Ne facem de cap, ne supăram pe hazard, aruncăm pe masă cărțile și nu de multe ori ne spunem că ne lăsăm de vicii, oricare ar fi ele! Dar întotdeauna începem cu retragerea de la masa de joc, patima lui e prima de care ne lepădăm.

foto

Dacă ar trebui să-mi rezum în câteva cuvinte experiența mea, aș spune ca jocul m-a dus mereu tot mai departe , tot mai adânc în real. Și filosofia mea s-ar reduce la o singură dogma: Joaca-te!!! Mircea Eliade

Câteodată, aproape zilnic, mi-e frică

Ok, din când în când îmi pare rău. De ce? Pentru că mi-e frică din când în când. Am uitat să mă tem şi fix asta mă sperie…câteodată. Şi tot câteodată mi se face dor. 

Astăzi seamănă cu câteodată. Parcă încep să paralizez şi nu mai am în mine nimic altceva decât frică. Da, mi-e frică şi începe să îmi pară rău pentru curajul meu de a încerca. 

Dacă mi-ar fi fost numai bine nici nu cred că aş mai fi încercat vreo părere de rău. Dar, câteodată, des, nu prea îmi este bine şi de aceea îmi pare rău. Mă învârt în cerc, inclusiv cu vorbele.

Îmi pare rău că nu am soluţii…încă. De mâine vor veni şi soluţiile una câte una şi iar va trece timp mult până să îmi pară din nou rău…

Ok, am avut mult curaj . L-am confundat sau am redenumit nesăbuinţa cu el. Dar dacă nu l-aş fi avut?!

Aş fi sperat de multe ori că există şi altceva şi mi-aş fi spus cât de fericită ar trebuie să fiu…eu cu mine atât timp cât nu aş fi încercat.

Dar am încercat şi ştiu ce este şi după…încercare. Speranţele şi visele nu mi-au rămas la fel, de fapt nu au rămas deloc. S-au născut certitudini şi ochi în patru şi fire despicate în zece şi …câteodată o părere de rău născută din teamă.

Ok, nu mi-e tocmai bine, dar parcă nici rău din cale afară. Am pierdut multe: urechi care să asculte, păreri de care aş fi avut nevoie, false încurajări la un mai bine picător din cer.

Dar m-am găsit pe mine aşa cum nu aş fi sperat că pot fi. Cu soluţii dar şi cu putere de acceptare a nereuşitelor. Se înmulţesc şi se fac tot mai grele, dar mai ales ustură până în măduva oaselor. Dar mi-am promis că nu mai plâng de greu, de timpul care nu se mai întoarce. Mi-am promis că mă voi răsti la fiecare mâine: nu mi-e frică, chiar dacă îmi este.Îi spun pe numele mic, îl privesc în ochi şi scap din nou de câteodată.

De ce? 

Pentru că îmi pare rău doar din frică şi din laşitatea asta care mă îndeamnă să arunc vina asupra lui dacă nu…poate.

Nu ar fi fost nimic diferit, tot în mine sunt răspunsurile.Eu nu exitam cu totul înainte să învăţ să îmi pară rău. Acum exist, trăiesc. Chiar dacă astăzi greul îmi este prieten, am învăţat că e greşit să sper la un mâine uşor pentr că l-am cunoscut şi l-am învăţat: nu e cum îl vreau eu, cum mi-l desenez, este aşa cum vrea el. Eu sunt alta, mi-am lăsat aşteptările deoparte şi am plecat să îl întâlnesc şi să îl transform în ieri. Chiar dacă astăzi mă doare şi ieri-ul şi mi-e frică de mâine. Important e că nu sunt singură, mă am pe mine şi cred că este mare lucru că am reuşit să mă întâlnesc şi să învăţ să am răbdare căt mă descopăr uşor, uşor.

FOTO: http://whatsdavedoing.com

M-am mutat!

Cum am spus-o de atâtea și atâtea ori: sunt o leneșă incurabilă. Nu am chef să învăț, să mă strofoc...știu să lucrez doar cu dead-line-uri, cu cauze pierdute, cu oameni fără de speranță.


Mi-am spus că îmi voi face un blog...ca la carte, voi învăță grafică și ce frumusețe va ieși. De dragul formei va urca traficul. Și tot cu rușinile astea de wordpress-uri și blogspot-uri mă prezint.Mă reprezintă, la urma urmei: de multe ori idei bune, dar materiale proaste. Așa că în incercarea mea de a veni cu un blog wau,mă mut pe blogger, că mi-e mai ușor. Și parcă, deocamdată arată mai bine : )).

Hai că v-am distrat...cu mutatul acesta al meu! Off și mă jurasem că în viața asta nu mă mai mut, că nu mă mai țin nervii. Nu mă mai mut...de capul meu, cu Făt-Frumos și mâine, dar se lasă așteptat...ca blogul meu minunat!

PS: cine mai e atât de tare sau blondă ca mine?! User de wordpress și platformă de blogger

FOTO: http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/paris-hilton-din-nou-in-atentia-presei-ce-a-mai-facut-vedeta-de-aceasta-data.html

AM RĂMAS OAMENI, CHIAR DACĂ NE E GREU SĂ NE RECUNOAȘTEM

Câteodată am impresia că progresăm alert…doar tehnic. Uităm să relaționăm altfel decât on-line, suntem frumoși doar digital și ne exprimăm mai ușor tastând.

Mergem la concerte și ținem telefoanele din cele mai noi generații lipite de mâini, să nu cumva să pierdem vreun moment neimortalizat. Așa procedăm și la slujbe, petreceri sau tot felul de evenimente în care trebuie manifestată latura socială.

Preocupați de surprinderea unor clipe uităm să le trăim la timpul lor. Ne pregătim de călătorii, dar uităm să le savurăm clipă de clipă.

Uităm tot mai ușor cum miroase o mâncare bună, ce gust are un vin, o piele care nu-i a noastră. Și toate astea pentru că visăm pe rând la eternitatea unui moment.

Ok, rămânem cu o amintire frumoasă pe care o putem retrăi oricând ni se face dor. Dar din păcate nu dăm șansa clipei să fie trăită înainte de a fi transformată în aminitire.

Ne hrănim cu speranță într-un mâine mai bun și cu regretul unui ieri idilic și ne transformăm la rândul nostru în tehnologii, în roboți ce merg pe sârmă, în chek-in-uri diverse.

Poate doar în capete de mese când, din întâmplare, ajungem să ne privim ochi în ochi scăpăm de viciile tehnice și reușim să ne înțelegem fără prea multe vorbe. De aceea e minunat că încă mai avem în noi capacitatea de a ne descoperi unii pe alții și fără fețele afișate calculat la rubrica fotografie de profil.

Minunat e faptul că în ciuda tuturor acestor piedici create tocmai pentru a ne fi ușurat procesul de socializare reușim să ne descoperim puțin câte puțin exact așa cum suntem și cum nu vrem să ne descoperim: cu lacrimi, cu frici, cu bucurii, cu chicote, cu nasuri răcite, cu mâini reci și bluze călcate nu impecabil, umani.