Câteodată am impresia că progresăm alert…doar tehnic. Uităm să relaționăm altfel decât on-line, suntem frumoși doar digital și ne exprimăm mai ușor tastând.
Mergem la concerte și ținem telefoanele din cele mai noi generații lipite de mâini, să nu cumva să pierdem vreun moment neimortalizat. Așa procedăm și la slujbe, petreceri sau tot felul de evenimente în care trebuie manifestată latura socială.
Preocupați de surprinderea unor clipe uităm să le trăim la timpul lor. Ne pregătim de călătorii, dar uităm să le savurăm clipă de clipă.
Uităm tot mai ușor cum miroase o mâncare bună, ce gust are un vin, o piele care nu-i a noastră. Și toate astea pentru că visăm pe rând la eternitatea unui moment.
Ok, rămânem cu o amintire frumoasă pe care o putem retrăi oricând ni se face dor. Dar din păcate nu dăm șansa clipei să fie trăită înainte de a fi transformată în aminitire.
Ne hrănim cu speranță într-un mâine mai bun și cu regretul unui ieri idilic și ne transformăm la rândul nostru în tehnologii, în roboți ce merg pe sârmă, în chek-in-uri diverse.
Poate doar în capete de mese când, din întâmplare, ajungem să ne privim ochi în ochi scăpăm de viciile tehnice și reușim să ne înțelegem fără prea multe vorbe. De aceea e minunat că încă mai avem în noi capacitatea de a ne descoperi unii pe alții și fără fețele afișate calculat la rubrica fotografie de profil.
Minunat e faptul că în ciuda tuturor acestor piedici create tocmai pentru a ne fi ușurat procesul de socializare reușim să ne descoperim puțin câte puțin exact așa cum suntem și cum nu vrem să ne descoperim: cu lacrimi, cu frici, cu bucurii, cu chicote, cu nasuri răcite, cu mâini reci și bluze călcate nu impecabil, umani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu