Câteodată, aproape zilnic, mi-e frică

Ok, din când în când îmi pare rău. De ce? Pentru că mi-e frică din când în când. Am uitat să mă tem şi fix asta mă sperie…câteodată. Şi tot câteodată mi se face dor. 

Astăzi seamănă cu câteodată. Parcă încep să paralizez şi nu mai am în mine nimic altceva decât frică. Da, mi-e frică şi începe să îmi pară rău pentru curajul meu de a încerca. 

Dacă mi-ar fi fost numai bine nici nu cred că aş mai fi încercat vreo părere de rău. Dar, câteodată, des, nu prea îmi este bine şi de aceea îmi pare rău. Mă învârt în cerc, inclusiv cu vorbele.

Îmi pare rău că nu am soluţii…încă. De mâine vor veni şi soluţiile una câte una şi iar va trece timp mult până să îmi pară din nou rău…

Ok, am avut mult curaj . L-am confundat sau am redenumit nesăbuinţa cu el. Dar dacă nu l-aş fi avut?!

Aş fi sperat de multe ori că există şi altceva şi mi-aş fi spus cât de fericită ar trebuie să fiu…eu cu mine atât timp cât nu aş fi încercat.

Dar am încercat şi ştiu ce este şi după…încercare. Speranţele şi visele nu mi-au rămas la fel, de fapt nu au rămas deloc. S-au născut certitudini şi ochi în patru şi fire despicate în zece şi …câteodată o părere de rău născută din teamă.

Ok, nu mi-e tocmai bine, dar parcă nici rău din cale afară. Am pierdut multe: urechi care să asculte, păreri de care aş fi avut nevoie, false încurajări la un mai bine picător din cer.

Dar m-am găsit pe mine aşa cum nu aş fi sperat că pot fi. Cu soluţii dar şi cu putere de acceptare a nereuşitelor. Se înmulţesc şi se fac tot mai grele, dar mai ales ustură până în măduva oaselor. Dar mi-am promis că nu mai plâng de greu, de timpul care nu se mai întoarce. Mi-am promis că mă voi răsti la fiecare mâine: nu mi-e frică, chiar dacă îmi este.Îi spun pe numele mic, îl privesc în ochi şi scap din nou de câteodată.

De ce? 

Pentru că îmi pare rău doar din frică şi din laşitatea asta care mă îndeamnă să arunc vina asupra lui dacă nu…poate.

Nu ar fi fost nimic diferit, tot în mine sunt răspunsurile.Eu nu exitam cu totul înainte să învăţ să îmi pară rău. Acum exist, trăiesc. Chiar dacă astăzi greul îmi este prieten, am învăţat că e greşit să sper la un mâine uşor pentr că l-am cunoscut şi l-am învăţat: nu e cum îl vreau eu, cum mi-l desenez, este aşa cum vrea el. Eu sunt alta, mi-am lăsat aşteptările deoparte şi am plecat să îl întâlnesc şi să îl transform în ieri. Chiar dacă astăzi mă doare şi ieri-ul şi mi-e frică de mâine. Important e că nu sunt singură, mă am pe mine şi cred că este mare lucru că am reuşit să mă întâlnesc şi să învăţ să am răbdare căt mă descopăr uşor, uşor.

FOTO: http://whatsdavedoing.com