Cine a spus ca
joaca se termină în același timp cu copilăria?! Dorim, cât suntem mici, să
creștem mari...să ne jucăm cu adevărat: de-a mama și de-a tata.
O dată înarmați
cu înțelepciunea maturității luăm în serios totul și cică uităm joaca și
învătăm lucruri noi, mascate...în joc: ascunsa după degete, adevăr nu,
provocare după provocare, sticluța cu parfum năucitor, dansul în pereche. Mai
mult, ne aventurăm și spre jocurile create pentru adulți, cele de noroc.
Ne luăm zarurile
în mâini și începem : cel mai bun din trei...partide. Dar amestecăm tablele cu
pokerul și blufăm: dorim să se termine cu remiză.
Ne costumăm în
diverse personaje, ne punem ochelarii fumurii pe nas, să ascundem emoțiile
inoportune, să nu părem învinși după prima linie și pornim jocul.
Notăm pe scări
imaginare, chiar dacă după... 4 shaturi sau dimineața toți sunt mai frumoși și
așteptăm momentul nostru, ghidați doar de speranța unei duble. Poate dacă
vine...scoatem toate piesele din trei mutări, chiar dacă adversarul imaginar e cu jumătate de tablă înaintea
noastră.
Zarurile noastre
nu au fost norocoase din prima, a doua...și tot așa. Dar noi suntem adulți și
putem inventa și jokerii și așii. Să îi folosim la nesfârșit! În plus am trecut de
mult de vârsta la care trebuia să scoatem buletinul din buzunar pentru a putea
achiziționa diverse...
Ne facem de cap,
ne supăram pe hazard, aruncăm pe masă cărțile și nu de multe ori ne spunem că
ne lăsăm de vicii, oricare ar fi ele! Dar întotdeauna începem cu retragerea de
la masa de joc, patima lui e prima de care ne lepădăm.
Dacă ar trebui să-mi rezum în câteva cuvinte
experiența mea, aș spune ca jocul m-a dus mereu tot mai departe , tot mai adânc
în real. Și filosofia mea s-ar reduce la o singură dogma: Joaca-te!!! Mircea
Eliade
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu