înainte de culcare

Nu-mi aduc aminte acum dacă am scris sau nu pornind de la o vorbă de duh a autorului unuia dintre cele mai populare bloguri personale: dacă viața vrea să te pedepsească îți dă o a doua șansă.

Nu pentru că ai fi greșit neapărt prima dată sau nu ai înțeles exact cum stau lucrurile.

Poate doar nu ai știut să te iubești atât de mult încât să crești și în ochii tăi puțin. Da, să crești în proprii tăi ochi. Le-ai făcut pe toate cum ai crezut că e mai bine, te-ai străduit să mulțumești părinti, frați, colegi, 

prieteni, șefi, iubite...până într-o zi când te-ai trezit lipsit de puteri și actor prost în propria ta viață.

Și ai avut nesăbuitul curaj de a-ți lua lumea în cap, de a risca tot universul perfect pe care ți l-ai creat cu greu, cu încercări, cu limbi mușcate, cu lacrimi înghițite nopți la rând, cu fericiri atât de trecătoare...

Dar lumea noastră nu e una a curajoșilor, e una a arătătorilor din deget, e lumea celor care dorm cu mâinile pe pietre și mi te-ai trezit singur. Ai scăpat de toate, dar ai rămas și gol fărî orizonturi prea largi. Nu ai avut nimic altceva de făcut decât să tot cauți răspunsuri la niște întrebări pe care tot tu le puneai (deodată curajul tău te-a făcut nedemn de rolul de interlocutor). Așa ai ajuns la blogurile altora, să sorbi fiecare cuvânt, să dezvolți  un dialog cu orice literă care ți-a scos-o netul în cale. Te-ai tot gândit că toată suferința aia poate o meriți, poate nu ai făcut un lucru bun în toată minunata viață, poate tot avântul a fost pur și simplu...degeaba și a doua șansă de mai sus a trecut pe lângă tine ca un tren și nu ai avut timp sau nu te-ai descurcat atât căt să o prinzi și să vă legați unul de celălalt.

Curaj a două oară nu ai mai avut...și te-ai culcat, ai strabătut locuri și oameni cu ochii închiși, ai umblat fără echipament de protecție cu sufletul făcut mic la vedere poate-poate  o fugi și el. Ai dormit, ai dormit, ai dormit chiar și atunci când șansa ți-a dat revanșă la table.

Avutul de curaj, speranța într-un mai bine ispititor, urletele durerii cu care ai învățat să trăiești, liniștea și resemnarea și somnul...toate te-au adus în dimineața aia de duminică în care a sunat ceasul și te-ai bagat direct sub dușul rece.

Erai obosit...dar gata se făcuse timpul de lăsat totul în urmă și de luat decizii...care au început să nu îți mai aparțină doar ție.

De fapt nu a fost vorba niciodată despre o altă șansă. Habar nu ai avut ce înseamnă noroc până mai ieri, nu ai crezut că meriți. Te-ai trezit iubindu-te și abia atunci au venit și restul bucuriilor. Mici, mari, grele în așteptări, nu contează pentru că în sfârșit nu se rezumă la tine perfectul  și nu le asociezi nici măcar o clipă cu sacrificii.

Și iată cum poveștile în care nu ai crezut niciodată vin spre tine și le primești cu drag: azi merit și eu una rostită înainte de culcare.