Fara ,,despre mine”, fara raspunsuri la de ce-uri, fara alte explicatii care acum imi par de-a dreptul inutile. Asa, pur si simplu, incepem….
Asteptari?! De trenuri, de sanse, de trecere a timpilor morti? Astazi asteptari in ceea ce-i priveste pe ceilalti. Cum ar fi daca intr-o dimineata ne-am trezi fara sentimente de orice fel si ne-am ghida doar dupa ratiune? Simplu si trist. Sa luam oamenii asa cum sunt…ce simplu si trist in continuare.
Generalizarea nu-i de firea mea egocentrista, deci: sa iau oamenii asa cum sunt. Dar, oricat de mult incerc, nu pot. M-am invat sa impart la doi, in alb si negru, tot ce simte si gandeste. Inclusiv eu sunt buna ori rea. Griurile si culorile mi-au lipsit aproape o viata.
Albul si negrul sunt monotone si gresite pentru ca, din pacate, griurile exista si, din fericire, si culorile frumoase.
De asta e greu…ca nu stiu cum sa aduc culorile printre atat de mult alb cu negru. Oamenii nu sunt doar buni, oamenii dezamagesc, oamenii lasa urme adanci si urate. Mersul mai departe devine din ce in ce mai greu si vreau sa ma asez pe un colt de trotuar si sa….astept sa treaca, sa-mi treaca, sa uit sa ma fi odihnit suficient cat sa pot imparti din nou lumea la doua valori.
stand pe bucata mea de piatra am inteles ca oamenii sunt si buni si rai, fiecare la randul lui. Greul vine din incapacitatea mea de accepta ca sunt mioapa si nu vad intotdeauna realitatea. Si ce daca? O refac eu cum vreau, doar sa nu uit ce stiu azi ca oamenii trebuie acceptati si cu bune si cu rele. Asteptarile sunt ale mele. De la mine va porni schimbarea lumii mele. Nu imi folosesc impartirile in categorii sau uitarile definitive. La urma urmei candva asteptarile erau certitudini fara sa stiu. Durerea vine din transformarea inversa: din certitudini in asteptari. Dezamagirea vine din pierderea certitudinii. Cu ce raman dupa un astfel de episod? Cu un gol imens, o dorinta de razvratire, o ura. Toata astea ma transforma in negru desi imi tot caut scuze ca sunt alb.
De fapt am vrut sa scriu despre cum incerc sa vad drumul de dinantea picioarelor bagate in pantofi inalti incomozi si sa nu imi intorc privirea in spate caci, de cele mai multe ori, nu mai are nici un rost. Am vrut sa scriu ca ideea ca mi-au fost inselate asteptarile o consider azi gresita. Ce a fost a fost si nu are rost sa uit sa salut sau sa preiau un apel. Asteptarile nu mi le-am concretizat eu, ceilalti asa sunt, eu nu am stiut sa ii vad. Transformarea in monstri si imbracarea mea intr-un alb imaculat e inutila. Mi-am luat o pensula, un pahar cu apa si am sters din uratenia negrului cu bucati de alb. Mi-a iesit, cu anti-talentul meu intr-ale artelor frumoase, un gri urat si monoton (frica vietii mele). Dar e iunie , tei au inflorit si am furat cu narile doua-trei miresme si usor, usor din alb si negru am obtinut un pastel si cateva concluzii ajutatoare.
Indiferent de experienta viata trebuie sa mearga mai departe. Capitularea inseamna recunoasterea inselarii propriilor asteptari si nu sunt inca pregatita pentru asta. Inca pot spera la culori aprinse, culori care se vor trage din pastelul de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu