Ok…deja m-am obişnuit cu singuratatea. Am ajuns cumva sa ne împrieteniem, am încuiat securea războiului şi am pornit, de mână, la drum.

Ea a învăţat de la mine să nu se înveţe minte, să creadă în fiecare om, să uite lucrurile urâte şi să păstreze doar clipele frumoase, plăcerea unui zar norocos, aroma unei cafele la ibric, gustul unei ţigări bune, frumuseţea unei rochii noi…pofticioase.

Eu am învăţat să nu o urăsc, să iubesc liniştea şi plăcerea vinovată de a-mi arunca toate cele la întâmplare, suficienţa plecării în grabă cu o bluză ce nu trebuia călcată, să gust cu tot trupul din diagonala patului, am învăţat să nu am mustrări de conştiinţă că îmi tratez lenea de pieptănat la coafor, am învăţat să mă încui bine, să adorm tristă, dar să mă trezesc nespus de fericită şi încrezătoare.

Ne purtăm reciproc un fel de respect născut din teamă care ne-a impus o convieţuire, cu bune şi cu rele, cu egoism, cu amabilitate, cu câte o lacrimă vărsată din lipsă de orice fel de activitate, cu câte o lacrimă nevărstată din cel mai tâmpit motiv: pe bune?! aşa mulţi bani daţi pe cremele astea anti-acneeice risipiţi pentru tine? poate mâine o să te vărs înaintea atât de mult iubitului ritual de îngrijire ….

Ok…ştiu sigur că sunt frumoasă,deşteaptă,independenţă, sexy, descurcăreaţă, norocoasă, din ce în ce mai nepăsătoare în faţa lucrurilor şi a oamenilor mici, din ce în ce mai dornică să accept că nu e o tragedie un punct pus şi însuşirea, de ce nu publică, a unor greşeli. Am luat-o de mii de ori de la capăt, am fost răutăcioasă, am fost bună şi m-am păstrat neschimbată şi în fiecare dimineaşă parcă îmi sunt şi mai dragă şi mai mândră de mine şi mai încrezătoare. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ca mai întotdeauna, astrele se aşează urmându-mi cele mai ascunse şi neştiute dorinţe, iar aşezarea lor se tranformă într-o punctare surprinzătoare mereu: am făcut-o şi pe asta, am scapat şi de data asta, mai am o şansă pentru că eu sunt…cea care are toate calităţile enumerate mai sus.

Nu aduc în discuţie iubirea, nu vreau să încalc pactul cu singurătatea şi sincer nici nu am chef astăzi.

Dar cum fac că eu , cea care poate muta munţii de loc, mor de dorul unei mâini de bărbat care poate face cu uşurinţă ce nu pot eu, cea care are inclusiv o minunată cutie de scule pe care ştiu exact cum să le folosesc, mor de dorul ei pentru că eu nu mă descurc decât cu greu, cu nervi, cu oftică, cu pierdere de timp: să închei o rochie cu fermoar la spate?!