Paradisul a fost cândva sinonim cu lumea sau cel puțin așa am fost crescuți să credem. Întreaga creație a fost perfectă, dar apariția omului a determinat și inventarea dezechilibrelor.
Nimeni nu e perfect…acum, mâine, aici, acolo. Trebuie să inventăm zilnic noi reguli de conviețuire. Dar, ca în mult cititele cândva, pe la începurile lumii, romane ale lui Camil Petrescu, exista și incapacitatea de a ne adapta.
Există într-adevăr inadaptabilitate sau doar o râzvrătire prostească, o încăpățânare că doar ce credem noi că e corect e corect.? Cum să respectăm regula că nimeni nu-i perfect dacă nu ne putem asuma regula: eu sunt perfect, eu hotărâsc ce și cât e perfect pentru mine astăzi și aici.
Sentimentul de neputință este cel mai trist și cel mai fericit în același timp. Ne asumăm tristețea neputinței și uităm de corectitudinea formată în ani, ne inventăm scuze și trăim neputincioși o viață de somnambuli. Poate din când în când ne mai cuprinde o forță care ne face să ne vedem mai buni și mai capabili. O zi, două ,trei, o viață….
La naiba cu lupta asta! Poate ar trebui să respectăm regula micilor bucurii ale vieții! Dar cu greutățile acesteia…cum rămâne?!
Ne așteaptă riduri de experiențe, ochi blânzi de împliniri.
Nici Adam nu a fost fericit în paradisul la care visăm, sub diferite forme amăgitoare, cu toții. Poate fericirea e doar o formă fără fond.
Poate vrem din ce în ce mai mult căci nu știm că puținul e singurul care contează și nu am fost educați să îl apreciem în virtutea păstrării lui. Poate toți avem niște steaguri menite să joace rol de ghilotină la nevoie.
La urma urmei cu toții suntem niște inadaptați mai mult sau mai puțin orbi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu