Într-o dimineață de weekend în timp ce îmi serveam cafeaua pe balcon am admirat declarația din fotografia de mai jos. Sincer?! Mi-ar fi placut să îmi fi fost adresată, dar cu toate că nu mi-am înveselit ziua și mi-am găsit, în sfârșit, subiect pentru o nouă postare.
Luptăm, renunțăm, o luăm de la capăt, reușim într-un sfârșit și ajungem să ne iubim noi pe noi. Dar este suficient? Cui nu ii place să fie iubit și, mai mult, să strige lumii starea de fapt. Avem nevoie de confirmări peste confirmări.
În drumurile noastre spre diverse afirmări, dacă ne trezim într-o dimineață în fața unui scris cu cretă ajungem, chiar și cei mai independenți și mai singuri dintre noi, să ne dorim să fim destinatarii unui mesaj scris în plină zi de sărbătoare a copilăriei.
Nu ne suntem suficienți, avem nevoie să fim vegheați în somn, avem nevoie de un cot în vederea dezocupării întregului pat, avem nevoie de respirația altcuiva pe perna liberă, avem nevoie să fim nevoia cuiva.
Dar toate dorințele acestea pot fi înțelese doar într-o dimineață când scrisul de pe trotuar nu ne este destinat. Sau dacă este destinat nouă încă nu am reușit să ajungem la acel nivel de comunicare cu nevoile încât să știm sigur ne este destinat, indiferent de depărtări, de diferențe, de legături ce nu pot fi rupte.
În cazul în care creta a fost folosită în scop precis pentru noi, dar nu suntem în stare să luăm buretele, să ștergem și să rescriem mai frumos dintr-o nevoie mai acută decât cea de a fi destinatari, dintr-o nevoie de a striga în gura mare că suntem bucuroși să fim emițători.
E suficient să fim iubiți fără să stim să întoarcem sentimentul?! Punctăm îndeplinirea nevoilor dintr-un sens, al primirii, fără dat inapoi. Există te iubesc într-un singur sens?! Își are rostul? Nu cumva își pierde din frumusețe fără…te iubesc înapoi?
Câți suntem în stare să luăm în mână creta fără să asteptăm și înapoi-ul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu